ICCJ. Decizia nr. 1102/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1102/2011
Dosar nr. 19637/3/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea formulată reclamanţii I.V., V.B.S. şi D.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Guvernul României, în principal, să se stabilească cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin pentru preluarea abuzivă, fără titlu, în proprietatea statului, a suprafeţei de teren de 5.000 m.p. situată în Bucureşti, fosta moşie a comunei M. şi să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei ce li se cuvine cu titlu de despăgubiri, iar, în subsidiar, să fie obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de pe lângă Cancelaria Primului Ministru şi Guvernul României să stabilească cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin pentru terenul sus menţionat şi să fie obligate pârâtele, în solidar, să le plătească suma care va fi stabilită că reprezintă despăgubirile, cu obligaţia pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de acest pârât în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţinând că în materia contenciosului administrativ poate sta în judecată numai în condiţiile prevăzute de acte normative speciale şi prin autorităţile publice despre care se prevede în mod expres că reprezintă Statul Român în acele litigii.
A fost invocată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive având în vedere dispoziţiile art. 25 şi 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, precum şi dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, Ministerul Finanţelor Publice neputând răspunde în cazul în care entităţile prevăzute de acest act normativ nu îşi îndeplinesc obligaţiile, neexistând un temei legal pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să suplinească neefectuarea operaţiunilor administrative de către instituţiile publice abilitate în acest sens.
De asemenea, a fost invocată excepţia prematurităţii punctului 3 al acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile faţă de acest pârât.
Reclamanţii au invocat excepţia necompetenţei materiale, excepţie respinsă de instanţa de fond pentru considerentele menţionate în încheierea de şedinţă din 23 februarie 2010.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de solicitarea reclamanţilor privind plata despăgubirilor ce li se cuvin.
Curtea de apel, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii prin care se solicită instanţei stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi Guvernul României.
Prin sentinţa civilă nr. 1944 din 27 aprilie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii prin care s-a solicitat instanţei stabilirea cuantumului despăgubirilor fiind respinsă această cerere ca inadmisibilă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor cu privire la cererea de plată a despăgubirilor şi a respins această cerere ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României cu privire la cererea de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire în favoarea reclamanţilor, aferent dispoziţiei din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii prin care reclamanţii au solicitat instanţei stabilirea cuantumului despăgubirilor, având în vedere că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
S-a constatat, că stabilirea cuantumului despăgubirilor se poate face numai în cadrul procedurii administrative sus menţionate şi nu direct de către instanţa de contencios administrativ pe baza unei expertize efectuate în cursul judecăţii, acesta fiind motivul pentru care instanţa a respins proba cu expertiză solicitată de reclamanţi.
Instanţa nu se poate substitui autorităţii care are ca atribuţie emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire şi nu poate stabili cuantumul despăgubirilor fără a fi parcursă procedura administrativă prevăzută de lege, care are caracter obligatoriu, având doar competenţa de a cenzura Decizia cu emiterea căreia se finalizează această procedură.
În consecinţă, excepţia a fost admisă, iar cererea prin care s-a solicitat instanţei stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost respinsă ca inadmisibilă.
Instanţa de fond a considerat întemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, în raport de dispoziţiile art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin OUG nr. 81/2007, potrivit cărora A.N.R.P. coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, precum şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi admiterea despăgubirilor în numerar.
În consecinţă, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, nu există identitate între pârâţi şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, astfel încât excepţia a fost admisă, iar cererea a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Ca urmare a admiterii excepţiei, nu au mai fost analizate celelalte excepţii invocate prin întâmpinare de Ministerul Finanţelor Publice.
Cu privire la pârâtul Guvernul României, instanţa de fond a constatat că acesta nu are calitate procesuală pasivă nici cu privire la cererea subsidiară de stabilire a cuantumului despăgubirilor, având în vedere dispoziţiile art. 3 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 conform cărora titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea în favoarea reclamanţilor a unor măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 5.000 m.p. situat în Bucureşti, fosta Moşie a comunei M., imposibil de restituit persoanelor îndreptăţite.
Dosarul aferent acestei dispoziţii a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind înregistrat sub nr. 35039/CC şi a fost selectat aleatoriu, în conformitate cu Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2 din 28 februarie 2006.
Această decizie a fost înlocuită în anul 2008 cu o nouă decizie care stabilea că soluţionarea se va face în ordinea cronologică a înregistrării dosarelor.
Deşi dosarul a fost selectat anterior înlocuirii deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2 din 28 februarie 2006 în anul 2008, abia la data de 09 februarie 2010, cu adresa nr. z pârâta solicită reclamanţilor completarea dosarului cu o declaraţie autentificată la notar, pe proprie răspundere, în care să precizeze dacă reclamanta sau predecesorii lor au încasat despăgubiri în urma preluării de către Statul Român a imobilului.
După solicitarea adresată reclamanţilor la data de 09 februarie 2010, dosarul putea fi transmis evaluatorului, urmând ca după efectuarea raportului de evaluare, la stabilirea despăgubirilor să fie avută în vedere declaraţia pe care reclamanţii o vor transmite pârâtei.
În condiţiile în care au trecut aproape 3 ani şi jumătate de la emiterea dispoziţiei prin care se propune acordarea despăgubirilor şi doi ani de la data selectării de către pârâtă a dosarului de despăgubire al reclamanţilor fără a fi parcursă integral procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a constatat că termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamanţilor a fost depăşit.
Împotriva sentinţei civilă nr. 1944 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs în termen legal atât reclamanţii I.V., V.B.S. şi D.E. cât şi pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a solicitat, de către recurenţii reclamanţi, admiterea căii extraordinare de atac formulate şi pe fond respingerea excepţiei inadmisibilităţii capătului principal de cerere şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu consecinţa casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare şi de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii introductive de instanţă formulată de reclamanţi ca neîntemeiată, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Reclamanţii I.V., V.B.S. şi D.E. au învederat, prin motivele de recurs, că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică sub aspectul soluţionării capătului principal de cerere având ca obiect stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor şi obligarea solidară a pârâtelor la plata sumei cuvenite cu titlu de despăgubiri. Soluţionarea acestui capăt de cerere este greşită, au apreciat reclamanţii, atât în ceea ce priveşte admiterea excepţiei inadmisibilităţii cât şi pe cea a lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice reclamanţii au precizat că în mod greşit Curtea de apel a admis această excepţie, argumentaţia folosită fiind eronată. Chiar dacă A.N.R.P. coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, aceasta nu înseamnă şi faptul că plata despăgubirilor se face din bugetul acesteia, rezultând din interpretarea art. 141 alin. (4), (5), art. 142 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 că sursele de finanţare pentru plata despăgubirilor sunt reprezentate de bugetul de stat şi bugetul Ministerului Finanţelor Publice şi că se conferă astfel Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice calitate procesuală pasivă. Calitatea procesuală pasivă a Statului prin Ministerul Finanţelor Publice decurge şi din faptul că el este acela care a preluat în trecut, în mod abuziv imobilul pentru care se solicită acum despăgubiri, tot el s-a folosit de el culegând fructele, astfel încât el este cel care trebuie să răspundă pentru abuzurile comise.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat instanţei să stabilească cuantumul despăgubirilor, invocată din oficiu de către instanţa de judecată şi admisă, cu motivaţia că instanţele nu se pot substitui Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta fiind singura autoritate care are ca atribuţie emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire şi cuantumul despăgubirilor, în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamanţii recurenţi au arătat că argumentaţia este forţată şi vine în contradicţie chiar cu motivele instanţei folosite pentru admiterea capătului subsidiar de cerere. Admiterea excepţiei inadmisibilităţii de către instanţa de fond reprezintă o încălcare a Constituţiei României - art. 21 privind liberul acces la justiţie, a C. civ.- art. 3 potrivit căruia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului art. 6. În soluţionarea excepţiei, au precizat reclamanţii, trebuie făcută aplicarea Convenţiei Europene în materia drepturilor omului, care va înlătura norma internă (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005), în virtutea prevalenţei normei internaţionale, potrivit art. 20 din Constituţia României. Or, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cu consecinţa respingerii acţiunii reprezintă o denegare de dreptate şi în acelaşi timp o ingerinţă în dreptul de acces al reclamanţilor la o instanţă judecătorească, în condiţiile în care, după mai mult de 9 ani de la iniţierea procedurii, nu s-a ajuns la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamanţilor. Reclamanţii au relevat că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 este greoaie şi îndelungată, că legea nu prevede un timp în care să fie soluţionate dosarele, astfel încât această procedură nu este în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata vreunei despăgubiri în favoarea persoanelor îndreptăţite şi nu oferă nici o garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul ei, şi că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri. Pentru aceste considerente, în condiţiile în care nici după 9 ani cererea nu a fost soluţionată şi nu s-a soldat cu acordarea vreunei despăgubiri, fiind deci încălcat "termenul rezonabil" arătat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanţii au deschisă calea justiţiei pentru valorificarea dreptului lor la reparaţie.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat, prin motivele de recurs, că sentinţa recurată, prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să emită Decizia conţinând titlul de despăgubire aferent dispoziţiei din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, este neîntemeiată, având în vedere următoarele aspecte:
Instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei. În cauza supusă judecăţii, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor, în sensul că dosarul eferent dispoziţiei din 16 noiembrie 2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat Ia Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 35039/CC. Totodată, dosarul a fost analizat sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat de reclamanţi, cu menţiunea că s-a constatat lipsa înscrisurilor privind situaţia despăgubirilor la data preluării imobilului, fiind înaintată Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţiei Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale, Arhivelor Naţionale, SC O. SA şi Administraţiei Fondului Imobiliar, adresa din 9 februarie 2010, depusă în copie în litigiu. S-a mai constatat că, în cuprinsul dispoziţiei din 16 noiembrie 2006 se menţionează faptul că imobilul-teren este ocupat de elemente de sistematizare: blocuri de locuinţe şi de către SC P.V. SA şi că în raportul de expertiză tehnică privind Dosarul nr. 2490/97/T.M.B., secţia a III-a civilă, se reţine că SC P.V. SA posedă certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M nr. X din 29 august 1996. În aceste condiţii, se impune necesitatea verificării competenţei de soluţionare a notificării, având în vedere prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora imobilele-terenuri şi construcţii preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare. Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în situaţia imobilelor evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Faţă de textele legale enunţate, prin adresa din 12 aprilie 2010, depusă, în copie, s-a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti să motiveze soluţia adoptată în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin emiterea dispoziţiei din 16 noiembrie 2006, în ceea ce priveşte acordarea beneficiului legii pentru imobilul teren în suprafaţă de 5.000 m.p. situat în Municipiul Bucureşti, fosta Moşie a comunei M. În privinţa etapei evaluării, recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a menţionat că această etapă este condiţionată de completarea dosarului cu înscrisurile amintite mai sus, precum şi a aspectelor legate de competenţa soluţionării notificării depuse de reclamanţi. În acest context, s-a mai precizat că Secretariatul Comisiei Centrale, asigurat de A.N.R.P., nu are atribuţii privind stabilirea competenţei de soluţionare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a mai învederat că instanţa de fond a obligat această entitate la emiterea directă a deciziei conţinând titlul de despăgubire, fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligaţii cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă dar poate conduce şi la conjuncturi juridice anormale şi anume existenţa unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, care nu pot fi puse în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziţiei emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ. Altfel spus, s-ar ajunge la situaţia acceptată ca Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată să emită Decizia de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, deşi executarea obligaţiei nu mai depinde în totalitate de această entitate, ci de evaluatori.
Totodată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a mai apreciat, prin motivele de recurs, că susţinerile instanţei de fond privind controlul asupra dreptului de apreciere al autorităţii administrative se constituie într-o analiză a aspectelor de oportunitate ale deciziilor emise de Comisia Centrală cu privire la ordinea de soluţionare a dosarelor de despăgubire, analiză incompatibilă atât cu principiul separaţiei puterilor în stat, cât şi cu principiul legalităţii în procesul civil, întrucât instanţa face aprecieri în legătură cu necesitatea unor astfel de decizii, aprecieri care intră în competenţa autorităţii administrative care a emis actul administrativ, respectiv Comisia Centrală, în temeiul libertăţii de apreciere care i-a fost conferită prin prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În cauză au formulat întâmpinare Guvernul României şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanţii I.V., V.B.S. şi D.E.
Recursurile sunt nefondate.
Se reţine, cât priveşte motivele de recurs invocate de reclamanţii I.V., V.B.S. şi D.E., că în mod întemeiat instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere din acţiune prin care s-a solicitat instanţei de judecată stabilirea cuantumului despăgubirilor, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor cu privire la cererea de plată a despăgubirilor şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernului României cu privire la cererea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Într-adevăr, s-a reţinut în mod just, prin considerentele hotărârii recurate, că prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, s-au reglementat sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cu modificările şi completările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 66/2004 cu modificările şi completările ulterioare.
Prima etapă a procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor este etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor, a doua etapă este cea a analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilităţii restituirii în natură a imobilului ce a format obiectul notificării, a treia etapă este cea a întocmirii raportului de evaluare care va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire iar ultima etapă este cea a emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilora deciziei administrative reprezentând titlul de despăgubire. În condiţiile expres prevăzute de art. 19 şi art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, competenţa de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ revenind secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanţei reşedinţei sale din ţară sau, după caz, la instanţa domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reşedinţă în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Instanţa de contencios administrativ, prin urmare, nu are a stabili cuantumul despăgubirilor înainte de a fi parcursă procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci are doar competenţa de a analiza legalitatea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor prin care se stabileşte cuantumul despăgubirilor sau, în cazul nerespectării dreptului părţilor la un proces echitabil, de a obliga Comisia Centrală la finalizarea într-un termen rezonabil a procedurii administrative prevăzute de lege. Nu sunt incidente, în cauză, statuările cuprinse în Decizia nr. XX din data de 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, întrucât prin această decizie s-a dat o dezlegare în vederea aplicării unitare a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar litigiul de faţă priveşte aplicarea unor dispoziţii legale cuprinse în alt act normativ, respectiv în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Pe de altă parte, se constată că prima instanţă a dat o rezolvare legală şi excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor cât priveşte capătul de cerere din acţiune prin care s-a solicitat obligarea în solidar la plata către reclamanţi a sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri, deoarece în condiţiile art. 13 şi art. 14 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, acordarea de despăgubiri persoanelor îndreptăţite se face nu de către pârâţii chemaţi în judecată de reclamanţi ci de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care are în consecinţă calitate procesuală pasivă în materie.
Referitor la motivele de recurs invocate de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, se observă că şi acestea sunt neîntemeiate, instanţa de fond procedând în mod legal la admiterea în parte a acţiunii reclamanţilor şi la obligarea pârâtei recurente la emiterea în favoarea reclamanţilor a titlului de despăgubire aferent dispoziţiei din data de 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
S-a probat, în litigiu, că prin dispoziţia din 16 noiembrie 2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-a dispus, în favoarea reclamanţilor, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 5.000 m.p. situat în Bucureşti, fosta moşie a Comunei M., sectorul 6, imposibil de restituit în natură persoanelor îndreptăţite, şi că dosarul aferent dispoziţiei de restituire a fost înaintat pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a fost înregistrat la Secretariatul acestei comisii sub nr. 35039/CC/2006.
Este adevărat că dispoziţiile Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor din Titlul VII Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul, de despăgubire. Cu toate acestea, cererea întemeiată pe dispoziţiile legale mai sus menţionate având ca obiect emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire trebuie să fie soluţionată într-un interval de timp rezonabil, calculat de la data sesizării autorităţii publice competente, în cadrul procedurii administrative preliminare şi până la momentul finalizării procedurilor judiciare, prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti irevocabile.
Principiul „termenului rezonabil" se referă aşadar atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Or, în cauză dosarul de despăgubire al reclamanţilor a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 35039/CC/2006 şi nu a fost încă soluţionat, iar în aceste condiţii în mod corect prima instanţă a apreciat că nu a fost respectată cerinţa rezolvării dosarului intimatei într-un termen rezonabil şi a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamanţilor Decizia privind titlul de despăgubire aferent dispoziţiei din data de 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
În raport de cele mai sus arătate, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de reclamanţii I.V., V.B.S. şi D.E. şi de pârâta împotriva sentinţei civile nr. 1.944 din data de 27 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de I.V., V.B.S., D.E. şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 1944 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1100/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1104/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
