ICCJ. Decizia nr. 1099/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1099/2011
Dosar nr. 10672/2/2009
Şedinţa de la 23 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1285 din 12 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii şi în consecinţă a respins excepţia de nelegalitate deciziilor nr. 10/1997 şi nr. 5/1999 emise de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, în raport cu dispoziţiile art. 107 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, invocată de SC P.D.I. SRL în contradictoriu cu U.C M. din România - Asociaţia pentru drepturi de autor şi Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă următoarele: Actele administrative vizate de excepţia de nelegalitate sunt reprezentate de deciziile nr. 10/1997 şi nr. 5/1999 emise de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, acte administrative unilaterale cu caracter individual, nu normativ.
S-a constatat că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a preeminenţei dreptului, situaţie ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care prevede dreptul la un proces echitabil cu componentele sale: dreptul la justiţie şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Astfel, s-a considerat că în privinţa actelor administrative unilaterale cu caracter individual, normele juridice în discuţie contravin celor două principii constituţionale sus menţionate, prin raportare la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - dreptul la un proces echitabil, practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului; principiile statuate prin Codul bunei administraţii, aprobat prin Recomandarea CM/ Rec (2007) a Comitetului de Miniştri al Uniunii Europene şi la practica constantă a Curţii de Justiţie de la Luxemburg.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut că cele două decizii atacate, fiind acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării in vigoare a Legii nr. 554/2004, nu pot fi supuse controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de art. 4 din acest act normativ.
Împotriva susmenţionatei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC P.D.I. SRL, primele două critici aduse fiind subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar a treia critică referindu-se la încălcarea dreptului reclamantei de acces efectiv la o instanţă, în considerarea art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs (304 pct. 7 C. proc. civ.) s-a arătat că instanţa nu a răspuns argumentului invocat de societatea reclamantă privitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil dacă se acceptă că modificarea legislativă din anul 2004 adusă art. 4 din Legea contenciosului administrativ limitează în timp ridicarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ individual. Neanalizarea acestui argument a fost asimilată de recurentă nemotivării hotărârii judecătoreşti, încălcării dispoziţiilor de drept intern şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în acest ultim sens invocându-se şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza A. c. României).
În privinţa incidenţei art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a subliniat că în mod greşit prima instanţă a calificat deciziile Oficiului Român pentru Drepturile de Autor ca acte administrative individuale pe baza criteriului creării de drepturi şi obligaţii cu caracter general şi abstract, deşi criteriul corect în baza căruia se putea face această clasificare este acela al „gradului de întindere a efectelor”. Mai mult, actele normative atacate nu au născut efecte numai în patrimoniul organismelor de gestiune colectivă desemnate, aşa cum a reiterat instanţa, ci au născut efecte concret în categoria tuturor subiecţilor nedeterminaţi ce desfăşurau activităţi economice de natură să atragă plata remuneraţiei pentru copie privată. Legea nr. 8/1996 nu reglementează noţiunea de „domeniu” lăsând acest lucru în sarcina Oficiului Român pentru Drepturi de Autor, precum şi individualizarea fiecărui domeniu prin aplicarea unor criterii ce decurg din actul normativ amintit. A mai arătat recurenta că definirea şi identificarea domeniilor se face în abstract, deciziile Oficiului Român pentru Drepturi de Autor fiind nişte veritabile Norme metodologice date în aplicarea Legii nr. 8/1996 prin care prevederile generale ale legii sunt aplicate în concret, identificându-se exact care sunt domeniile şi apoi numindu-se un singur organ de gestiune colectivă pentru fiecare domeniu.
În fine, a apreciat recurenta că prin abordarea Curţii de apel s-a admis „o intervenţie legislativă” care a lipsit partea de una din „armele” de bază într-un proces, în condiţiile în care procesul de fond în cadrul căruia a fost invocată excepţia de nelegalitate a început în luna august 2004, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Astfel, partea reclamantă a fost pusă în imposibilitatea de a invoca oricând ilegalitatea unui act administrativ vătămător, instrument pe care îl avea la dispoziţie conform Legii nr. 29/1990.
În acelaşi context s-a mai arătat că modul actual de reglementare şi de interpretare a legislaţiei relevant în materia excepţiei de nelegalitate conduce la ruperea echilibrului procesual, neexistând egalitate de arme şi că de altfel Curtea Constituţională a României s-a pronunţat asupra constituţionalităţii art. 4 din Legea nr. 554/2004 prin Deciziile nr. 425 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008.
Prin întâmpinare, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a răspuns punctual motivelor de recurs subliniind că în speţă este vorba de acte administrative cu caracter individual pentru argumentele reţinute şi de instanţa de fond, în cauză fiind incidente prevederile Legii nr. 29/1990 - în versiunile corespunzătoare fiecăreia din cele două decizii Oficiului Român pentru Drepturi de Autor în discuţie – şi dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în forma iniţială.
Examinând cauza atât prin prisma motivelor de recurs enunţate mai înainte cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că niciuna din criticile aduse de recurentă nu este întemeiată şi că nu există deci, motive pentru casarea/modificarea sentinţei recurate, după cum se va puncta în continuare:
Nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”) căci, aşa cum se poate lesne observa din considerentele sentinţei, judecătorul fondului şi-a argumentat concluziile atât sub aspectul calificării deciziilor nr. 10/1997 şi nr. 5/1999 emise de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor drept acte administrative unilaterale cu caracter individual cât şi în privinţa imposibilităţii verificării legalităţii celor două decizii ale Oficiului Român pentru Drepturi de Autor pe calea procedurii speciale reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004, având în vedere momentul emiterii lor.
De altfel, nu se poate vorbi despre nemotivarea sentinţei pentru faptul că instanţa nu a împărtăşit punctul de vedere al reclamantei potrivit căruia ridicarea excepţiei de nelegalitate nu este limitată în timp în privinţa actelor administrative individuale.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va fi respinsă, remarcându-se că prima instanţă a aplicat corect legea atât din perspectiva calificării celor două decizii ale Oficiului Român pentru Drepturi de Autor ca acte administrative individuale cât şi aceea a aplicării limitate în timp a art. 4 din Legea nr. 554/2004 respectiv numai pentru actele emise/adoptate ulterior intrării în vigoare a actului normativ incident.
Criteriul indicat de recurenta-reclamantă pentru delimitarea actelor administrative cu caracter normativ de actele administrative individuale, anume „gradul de întindere al efectelor”, este principal corect, dar aplicat greşit în privinţa deciziilor nr. 10/1997 şi nr. 5/1999, ambele emise de Oficiului Român pentru drepturi de autor.
Teza avansată de recurentă în sensul că deciziile în discuţie sunt nişte veritabile norme metodologice date în aplicarea Legii nr. 8/1996 este greşită, fiind evident din dispoziţiile cuprinse în ambele acte că acestea nu au caracter general şi abstract ci că se adresează unor subiecte de drept clar individualizate, în cazul deciziei nr. 10/1997 fiind vorba de U.C.M.R.-ADA desemnat ca organism unic de colectare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în domeniul înregistrărilor sonore, prevăzute la art. 107 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar în cazul deciziei nr. 5/1999 fiind vorba de C. desemnat ca organism de gestiune colectivă colector al remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în domeniul înregistrărilor audiovizuale, prevăzută la art. 107 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
Niciunul din cele două acte nu creează, eo ipso, drepturi şi obligaţii cu caracter general în patrimoniul categoriei largi de utilizatori de drepturi de autor din domeniile respective, ci aşa cum s-a arătat, dau naştere unor efecte numai în patrimoniul organismelor de gestiune colectivă desemnate, respectiv dreptul de a colecta sumele şi obligaţia de a le repartiza după deducerea cheltuielilor determinate de operaţiunile de colectare.
Aşadar, este lipsită de temei juridic susţinerea recurentei că cele două decizii a căror legalitate s-a cerut a fi verificată pe calea art. 4 din Legea nr. 554/2004 ar fi acte cu caracter normativ, poziţia Înaltei Curţi fiind clar exprimată în această materie în jurisprudenţa sa (spre exemplificare, Decizia nr. 4039 din 20 octombrie 2009 a secţiei de contencios administrativ şi fiscal).
În privinţa celei de-a treia critici aduse de recurentă, conform căreia prin soluţia dată s-ar fi împiedicat accesul efectiv al reclamantei la o instanţă în sensul consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se observă mai întâi de toate că abordarea excepţiei de nelegalitate s-a făcut în cauză în acord cu practica constantă şi unitară în acest domeniu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie* potrivit căreia dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, nu sunt aplicabile actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la cea a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, judecătorul fondului a demonstrat că posibilitatea de a ataca fără limită în timp un act administrativ unilateral cu caracter individual ar implica încălcarea dreptului la un proces echitabil, în mod deosebit a uneia din componentele de bază ale acestuia care vizează securitatea raporturilor juridice.
Cum natura juridică a celor două decizii ale Oficiului Român pentru drepturi de autor a fost stabilită ca fiind aceea a unor acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în mod corect prima instanţă a constatat că cele două acte nu pot face obiectul controlului de legalitate instituit prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin soluţia pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu a nesocotit substanţa argumentelor Curţii Constituţionale care prin Deciziile nr. 425/2008 şi nr. 426/2008 a respins excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007. Aceasta întrucât potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului), excepţia fiind aceea când există dispoziţii mai favorabile în dreptul intern.
Înlăturarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în cazul actelor administrative unilaterale cu caracter individual se impune pentru că acestea contravin în mod evident dreptului la un proces echitabil aşa cum este consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului - hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza B. împotriva României publicată în M. Of. partea I nr. 616/21.08.2008).
Este pertinentă în acest context şi trimiterea făcută de instanţa de fond la hotărârea din 28 octombrie 1999 a Curţii Europene, în Cauza B. împotriva României (publicată în M. Of. nr. 414/31.08.2000), argumentele din această cauză fiind perfect valabile şi în speţa de faţă, existând similitudine de efecte juridice între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de autoritatea publică şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC P.D.I. SRL împotriva sentinţei nr. 1285 din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, către intimata-pârâtă U.C.M. din România - Asociaţia pentru drepturi de autor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
___________
*Deciziile secţiei de contencios administrativ şi fiscal nr. 1174/2009; nr. 165/2009; nr. 1939/2009; nr. 2500/2009; nr. 2440/2009; nr. 3298/2009; nr. 1147/2010; nr. 1313/2010; nr. 2459/2010; nr. 2545/2010; nr. 3190/2010; nr. 4019/2010; nr. 4089/2010; nr. 4596/2010; nr. 4901/2010 nr. 4064/2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1097/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1100/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
