ICCJ. Decizia nr. 1135/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1135/2011
Dosar nr. 9561/57/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul T.I.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii I.G.P.R. şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării dispoziţiei din 31 mai 2010 emisă de I.G.P.R până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de fond.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin dispoziţia respectivă s-a luat împotriva sa măsura disciplinară a destituirii din poliţie. Cererea de revocare a dispoziţiei contestate a fost respinsă prin Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. II/3212/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 307/F/CA din 17 decembrie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul T.I.C. în contradictoriu cu pârâţii I.G.P.R. şi Ministerul Administraţiei şi Internelor şi în consecinţă a suspendat executarea dispoziţiei din 31 mai 2010 emisă de primul pârât şi a Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. II/3212 din 25 iunie 2010 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei pe fond.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că în ceea ce priveşte cazul bine justificat trebuie reţinut că atât dispoziţia cât şi ordinul atacat sunt emise în procedura disciplinară reglementată de Ordinul nr. 400/2004 emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor - act administrativ cu caracter normativ, întrucât acesta a fost emis sub imperiul art. 35 alin. (3) din HG nr. 50/2005, care excepta de la publicarea în M. Of. al României ordinele care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, conţinutul său integral nu este adus la cunoştinţă publică.
Reclamantul a contestat veridicitatea copiei depuse la dosar de către reprezentantul pârâţilor şi implicit a conţinutului actului normativ.
Din actele dosarului a rezultat că există diferenţă între exemplarul broşat, certificat pentru conformitate cu originalul (care are ca dată a intrării în vigoare 01 ianuarie 2005) şi exemplarul posibil original, certificat pentru conformitate cu originalul (care are ca dată a intrării în vigoare 15 decembrie 2004). Diferenţa de paginaţie este generată de caracterele diferite, în condiţiile în care reclamantul nu a invocat diferenţe de conţinut în cuprinsul textelor legale incidente speţei, de natură a atrage eventuale nulităţi ale actelor procedurale întocmite. În acest context diferenţa dintre cele două exemplare poate avea relevanţă doar sub aspectul aplicării în timp a Ordinului 400/2004.
Însă, în condiţiile în care se discută despre inexistenţa ordinului şi pe motiv de necompetenţă a persoanei care l-a semnat iar acest aspect urmează a fi lămurit cu ocazia analizării cauzei pe fond, Curtea de apel a apreciat că este îndreptăţită să considere că există îndoieli cu privire la actul normativ respectiv.
În ceea ce priveşte existenţa celeilalte condiţii, referitoare la paguba iminentă, s-a reţinut că şi aceasta este îndeplinită în cauză, având în vedere consecinţa imediată şi directă pe care punerea în executare a actului administrativ contestat ar avea-o asupra veniturilor reclamantului, prin lipsirea acestuia de salariul corespunzător exercitării funcţiei publice ocupate. Lipsa acestor venituri atrage imposibilitatea efectuării plăţii ratelor rezultate din convenţia de credit din 11 decembrie 2007 iar, în condiţiile în care acest credit este garantat cu ipotecă, neplata ratelor ar conduce la executarea garanţiei de către bancă prin valorificarea mobilului respectiv, care, ulterior, ar putea fi eventual recuperat doar în condiţii mult mai oneroase.
S-a mai arătat că actul administrativ într-adevăr se bucură de prezumţia de legalitate dar la fel de adevărat este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai pentru a preîntâmpina eventualele consecinţe grave în ce-l priveşte, se poate adresa instanţei pentru a obţine suspendarea executării actului, în acest sens şi Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la protecţia juridică provizorie în materie administrativă.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâţii I.G.P.R. şi Ministerul Administraţiei şi Internelor (M.A.I.) au declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Ambii recurenţi au criticat soluţia primei instanţe pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, apreciind că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii cerute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ în sensul în care sunt acestea definite prin art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din actul normativ atacat.
I.G.P.R. a arătat că nu pot fi asimilate unor împrejurări legate de starea de fapt care să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ consideraţiilor instanţei asupra Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor, asupra ocrotirii de care ar beneficia intimatul-reclamant în temeiul Legii nr. 571/2004, în realitate nefiind aplicabile dispoziţiile acestui din urmă act normativ.
În privinţa „pagubei iminente”, aprecierile instanţei au fost de asemenea criticate deoarece s-a motivat prin lipsirea intimatului de salariul corespunzător exercitării funcţiei publice şi imposibilităţii plăţii ratelor din convenţia de credit din 11 decembrie 2007. S-a amintit astfel că Recomandarea nr. R (89) 8 la care instanţa face trimitere în argumentaţia sa impune cerinţa ca executarea actului administrativ să fie de natură să producă pagube grave, dificil de reparat, or în speţă o eventuală hotărâre judecătorească de anulare a actului administrativ poate remedia consecinţele executării, respectiv punerea intimatului în situaţia anterioară.
Examinând cauza din perspectiva principalei critici aduse de recurenţii-pârâţi, a obiectului cererii şi a normei legale incidente în materia suspendării executării actului administrativ unilateral, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei atacate.
Aspectele legate de obiectul actelor administrative suspendate de Curtea de Apel Alba Iulia au fost menţionate în expunerea rezumativă din prezentele considerente, astfel că nu vor fi reluate, accentul urmând a se pune pe aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ care reglementează excepţia de la regula executării din oficiu a actelor administrative.
Sub acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că abordarea primei instanţe este corectă, fiind raportată la probatorul administrat şi la norma legală naţională cât şi la cea cu caracter de Recomandare adoptată la 13 septembrie 1989 de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.
Judecătorul fondului a procedat la o examinare sumară a aparenţei de legalitate a celor două acte administrative emise de I.G.P.R. şi Ministerul Administraţiei şi Internelor în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva celui dintâi act aşa încât observaţiile recurentului I.G.P.R. referitoare la incidenţa Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004 şi la neaplicarea dispoziţiilor Legii nr. 571/2004 revin verificării de către instanţă însărcinată cu soluţionarea fondului litigiului cum corect s-a punctat şi în sentinţa recurată.
Astfel, cea dintâi cerinţă impusă de legiuitor pentru suspendarea executării, anume existenţa „cazului bine justificat” în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) a fost considerată ca îndeplinită în contextul în care se susţine inexistenţa Ordinului nr. 400/2004 pentru necompetenţa persoanei care l-a semnat şi în care se mai susţine că reclamantul a acţionat în cadrul conferit de Legea nr. 571/2004, beneficiind de ocrotirea conferită de art. 4 lit. h) din acest act normativ.
Desigur, temeinicia acestor susţineri va fi verificată de instanţa învestită cu fondul pricinii, la momentul soluţionării cererii de suspendare existând însă îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative contestate.
În privinţa condiţiei „pagubei iminente” care se identifică cu sintagma cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, s-au apreciat în mod corect ca fiind relevante consecinţele pe care le poate atrage lipsirea reclamantului de salariul corespunzător funcţiei ocupate până la sancţionarea disciplinară cu „destituirea din poliţie” prin dispoziţia nr. 2562 din 31 mai 2010 a I.G.P.R.
Nu în ultimul rând, în motivarea soluţiei adoptate prima instanţă a făcut trimitere la Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 privind protecţia provizorie în materie de contencios administrativ, textul acestei norme arătând explicit că măsura de protecţie provizorie/întrerupere temporară a efectelor unui act administrativ se aplică îndeosebi dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.
Reţinând ca fiind corectă atât interpretarea cât şi aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de I.G.P.R. şi Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 307/F/CA din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1133/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1144/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
