ICCJ. Decizia nr. 1138/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1138/2011
Dosar nr. 8681/1/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1627 din 23 martie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de C.L., împotriva Sentinţei civile nr. 1380 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 1380 din 31 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantului C.L. formulată împotriva pârâtului C.E.C.C.A.R., prin care se solicitase anularea Hotărârii nr. 36 din 21 martie 2008, emisă de C.S.D. a C.E.C.C.A.R., prin care s-a dispus interdicţia dreptului de exercitare a profesiei de expert contabil.
Instanţa de recurs a mai reţinut următoarele:
- în privinţa criticii din recurs, în sensul că sesizarea C.E.C.C.A.R. s-a făcut în mod nelegal de către B.N.R., nu poate fi primită. Astfel, cum a arătat şi judecătorul fondului, prin Ordinul Guvernatorului B.N.R. nr. 89 din 4 martie 1998 Direcţia Juridică a B.N.R. a fost împuternicită să reprezinte B.N.R. în instanţa, să semneze acţiunile şi plângerile în scopul apărării şi valorificării drepturilor sale (fila 274, dosar de fond), de unde rezultă că sesizarea formulată împotriva reclamantului s-a făcut în condiţiile legii,în baza mandatului acordat;
- critica hotărârii instanţei de fond cu privire la prescripţia dreptului C.E.C.C.A.R. de a exercita acţiunea disciplinară, este neîntemeiată. Conform art. 126 din Regulamentul de organizare si funcţionare a C.E.C.C.A.R., acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de un an de la săvârşirea faptei. Contrar celor susţinute de reclamant, data de la care curge acest termen este data înregistrării reclamaţiei şi nu raportul întocmit la solicitarea preşedintelui C.S.D. Din conţinutul art. 17 si următoarele din Regulamentul C.E.C.C.A.R., citate chiar de recurent, rezultă cu evidenţă ca raportul pe care reclamantul îl consideră actul de declanşare a acţiunii disciplinare este doar un act procedural, realizat pe parcursul acţiunii disciplinare. Prin urmare, data care trebuie avută în vedere la calcularea termenului de un an este 18 noiembrie 2005 (când a fost depusă reclamaţia de către B.N.R.) şi nu 2 decembrie 2005 (când acţiunea disciplinară era deja în curs şi când a fost întocmit raportul de cererea Preşedintelui Comisiei de Disciplină);
- s-a reţinut că şi criteriile potrivit cărora reclamantul susţine că instanţa de fond a nesocotit dreptul sau la libertatea de exprimare a opiniilor, garantat de art. 30 din Constituţia României, precum şi din art. 10 din C.E.D.O., iar opiniile exprimate au fost socotite, fără temei, ca reprezentând o lucrare profesională, sunt nefondate.
Este neîndoios că opiniile exprimate de către reclamant în legătură cu evoluţia principalilor indicatori ai activităţii B.I.R., cu poziţia financiară a acesteia în perioada 1994 - 30 iunie 2000, cu pagubele produse acestei bănci prin masurile restrictive impuse de B.N.R. şi cu pagubele produse de lichidatorul SC R.V.A. SA, reprezintă părerea domnului C.L., ca expert contabil pe care a şi exprimat-o în aceasta calitate, apelul la domnia sa făcându-se tocmai în virtutea cunoştinţelor de specialitate pe care le posedă. Aşa cum a reţinut prima instanţă, exprimarea unor opinii tehnice de specialitate înseamnă practicarea profesiei de expert contabil, fiind fără relevanţă că activitatea desfăşurată este gratuită sau nu, or, exercitarea acesteia fără viza anuala, legal acordată, se sancţionează, conform pct. 125 litera d) din Regulament, cu interdicţia dreptului de exercitare a profesiei.
Astfel s-a apreciat că în cauză nu este vorba despre exercitarea de către reclamant a dreptului său la opinie în calitate de cetăţean român, ci de întocmirea unei lucrări profesionale. Exerciţiul profesiei presupune însă practicarea acesteia cu respectarea condiţiilor stabilite de lege, una dintre acestea fiind interdicţia practicării activităţii de expert contabil fără viza anuală.
Chiar dacă instanţa de fond nu a făcut referire la apărarea formulată de reclamant, prin invocarea dreptului sau la libertatea de opinie, din motivarea sentinţei judecătoreşti recurate rezultă cu claritate interpretarea judecătorului fondului că reclamantul nu a formulat opinii în calitatea sa de cetăţean, ci a întocmit o lucrare profesională ca expert contabil, de unde şi neincidenţa art. 30 din Constituţie şi a art. 10 din C.E.D.O.
Din examinarea dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul C.E.C.C.A.R., rezultă că unica sancţiune pentru nerespectarea art. 125 litera d) din acelaşi Regulament, este excluderea din profesia de expert contabil, contrar celor susţinute de către recurent, astfel că nu este posibilă înlocuirea sancţiunii aplicate cu una mai blândă, cum corect a reţinut şi instanţa de fond. Menţinerea sancţiunii nu echivalează cu o îngrădire a dreptului la muncă al recurentului pentru că sancţiunea aplicată îl opreşte să exercite activităţi profesionale ca expert contabil, fără să interzică însă practicarea profesiei în raport de pregătirea de specialitate pe care acesta o posedă (aceea de contabil).
Instanţa de recurs a apreciat irelevant aspectul indicat de recurent în sensul că opiniile sale nu au fost vătămătoare faţă de B.N.R. pentru că aplicarea sancţiunii din art. 125 lit. d) din Regulament nu este condiţionată de producerea vreunei vătămări.
Împotriva Deciziei nr. 1627 din data de 23 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, a formulat, în termen legal, cerere de revizuire reclamantul C.L., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac de retractare şi modificarea în totalitate a hotărârii atacate, pronunţarea pe fond a unei hotărâri care să ţină seama de integral de situaţia obiectivă existentă şi de probele administrate în cauză în lumina actului nou, Rezoluţia nr. 2512/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, ce i-a fost comunicat revizuentului la data de 6 octombrie 2010 şi emiterea un ei noi hotărâri prin care să fie admisă cererea reclamantului si să fie anulată Hotărârea nr. 36 din 21 martie 2008 dată de Comisia Superioară de Disciplină a C.E.C.C.A.R. prin care în mod nelegal şi netemeinic s-a dispus interdicţia dreptului revizuentului de exercitare a profesiei de expert contabil.
S-a învederat, prin motivele cererii de revizuire, întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., că argumentul ce a stat în centrul deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de respingere a recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1380 din 31 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ si fiscal, nu mai poate subzista în condiţiile în care prin Rezoluţia nr. 2513/P/2007 din 23 septembrie 2010, comunicată revizuentului la data de 6 octombrie 2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva reclamantului după ce a stabilit că opinia revizuentului a fost exprimată în calitate de auditor financiar şi nu de expert contabil. În aceste condiţii, este evident că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. şi că poziţia exprimată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia a cărei revizuire se solicită ar fi fost cu totul alta dacă ar fi existat actul nou, ivit după darea hotărârii, act ce nu a putut fi înfăţişat instanţei dintr-o împrejurare mai presus de voinţa reclamantului. Dacă la data soluţionării recursului ar fi existat rezoluţia amintită, instanţa ar fi apreciat cu altă măsură faptul că în calitate de economist şi auditor financiar revizuentul avea cunoştinţele de specialitate necesare pentru a formula o opinie asupra unor chestiuni financiar-contabile, potrivit art. 3 din OUG nr. 75/1999 privind activitatea de audit.
Prin întâmpinare intimatul C.E.C.C.A.R. a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată, apreciind că atât instanţa de fond cât şi cea care a soluţionat recursul au reţinut în mod corect că faptul că susţinerea reclamantului că lucrarea nu a fost întocmită în baza unui contract deoarece instituţia Parlamentului a solicitat doar o opinie gratuită nu prezintă relevanţă şi că în mod evident un asemenea contract presupunea anumite obligaţii financiare specifice calităţii de expert contabil a reclamantului, iar în cazul de faţă nu putea fi încheiat tocmai pentru că reclamantul nu avea viză anuală pentru exercitarea profesiei.
Cererea reclamantului C.L. de revizuire a Deciziei nr. 1627 din data de 23 martie 2010 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, va fi respinsă, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; 2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; 3. dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă; 4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză; 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; 6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere; 7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs, cu menţiunea că atunci când una dintre instanţe este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă; 8. daca partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; 9. dacă C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Rezultă, din conţinutul textului legal mai sus citat, că pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri pronunţate de instanţa de recurs, legiuitorul a impus condiţia ca această instanţă să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii. Nu pot forma obiectul revizuirii - întrucât nu evocă fondul - hotărârile instanţelor de recurs prin care s-a respins recursul ori, deşi a fost admis, s-a dispus casarea cu trimitere, şi nici hotărârile instanţelor de recurs prin care s-a soluţionat doar o excepţie, cu caracter absolut, fără a se evoca fondul. Cu alte cuvinte, în concret, nu pot forma obiectul revizuirii, neevocând fondul, hotărârile instanţelor de recurs prin care se declină competenţa de soluţionare a acestei căi de atac, prin care se dă o soluţie urmare actelor de dispoziţie procesuală pe care le pot face părţile (în caz de renunţare la judecata recursului, la judecata acţiunii sau la dreptul dedus judecăţii, precum şi de încheiere a unei tranzacţii), prin care se respinge sau se anulează recursul în temeiul unei excepţii procesuale, prin care se constată perimarea recursului, prin care se anulează recursul ca neregulat introdus, ca netimbrat sau ca insuficient timbrat, prin care se constată nulitatea recursului, sau prin care se respinge recursul ca nefondat sau ca tardiv; de asemenea, hotărârile de casare intermediare prin care s-a admis recursul şi s-a casat cu reţinere sau cu trimitere.
În raport de cele mai sus arătate, precum şi de dispoziţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că la judecarea cererii de revizuire dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea acestei căi de atac şi la faptele pe care se întemeiază, se reţine că, neevocând fondul, Decizia atacată de revizuent - prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de C.L. împotriva sentinţei civile nr. 1380 din data de 31 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, - nu poate forma obiectul acestei căi extraordinare de atac de retractare. Pe cale de logică consecinţă, se va dispune respingerea cererii de revizuire a Deciziei nr. 1627 din data de 23 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, formulată de C.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de C.L. împotriva Deciziei nr. 1627 din 23 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1131/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1152/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
