ICCJ. Decizia nr. 1232/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1232/2011
Dosar nr. 5190/1/2010
Şedinţa de la 1 martie 2011
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei.
hotărârile pronunţate în fond şi în recurs
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti reclamanţii: D.A., M.(S.)L.R., D.G.T., S.C.A., B.I.A., D.G., S.A., Şt.L., G.M., D.S. şi P.D.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.S.V.S.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa pârâta să fie obligată la acordarea lunar a 20 tichete de masă, începând cu 09 decembrie 2006 şi a sporului salarial de 25 % pentru perioada 10 decembrie 2006 - 31 decembrie 2006, potrivit prevederilor art. 38 din Legea nr. 435/2006, sume actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei şi până la data efectuării plăţii.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul instituţiei pârâte, iar aceste drepturi le sunt conferite prin lege, însă ele nu le-au fost asigurate/plătite de pârâtă.
1.1. Prin sentinţa nr. 2244 din 27 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti a luat act de renunţarea la judecată de către reclamantele D.E.S. şi D.G.T. şi a disjuns cauza în privinţa reclamantei D.G. Totodată, a admis acţiunea in privinţa celorlalţi reclamanţi în sensul că a obligat autoritatea pârâtă să acorde reclamanţilor tichetele de masă şi sporul salarial de 25 % conform art. 38 din Legea nr. 435/2006, astfel: tichetele de masă începând cu data de 10 decembrie 2006, iar sporul salarial de 25 % pentru perioada 10 decembrie 2006 - 31 decembrie 2006, actualizat potrivit ratei inflaţiei, raportat la momentul plăţii efective, drepturi ce se vor acorda fiecăruia dintre reclamanţi în raport de perioada concretă în care au avut raporturi de serviciu cu instituţia pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, în esenţă, s-a reţinut de către instanţa fondului că reclamanţii sunt funcţionari publici ai instituţiei pârâte, aspect necontestat de către pârâtă.
S-a mai reţinut că temeiul legal al dreptului reclamanţilor la tichetele de masă se regăseşte în prevederile art. 23 din Legea nr. 435/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din sistemul sanitar veterinar, apreciindu-se că dreptul reclamanţilor la cele 20 de tichete de masă s-a născut la momentul intrării în vigoare a legii (10 decembrie 2006).
În privinţa sporului salarial de 25 % solicitat de reclamanţi, s-a reţinut că potrivit art. 38 din Legea nr. 435/2006 „salariile de bază ale funcţionarilor publici din instituţiile sanitar-veterinare publice sunt mai mari cu 25 % faţă de salariile prevăzute de OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006", text în vigoare, dar care nu a fost aplicat de instituţia pârâtă de Ia intrarea legii în vigoare, adică şi pentru partea din luna decembrie a anului 2006.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, pârâta A.N.S.V.S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
1.2. Prin Decizia nr. 2685 din 20 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de A.N.S.V.S.A. împotriva sentinţei nr. 2244 din 27 mai2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a modificat, în parte, sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor, ca nefondată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Înalta Curte a apreciat că abordarea judecătorului de fond este greşită în contextul reglementărilor legale incidente cauzei, criticile recurentei formulate în acest sens fiind întemeiate.
Regimul juridic al tichetelor de masă este reglementat prin Legea nr. 142/1998, cu modificările ulterioare.
Din analiza textului de lege prevăzut de art. 1 alin. (l) din Legea nr. 142/1998, anterior enunţat, rezultă că beneficiile prevăzute de această lege nu reprezintă pentru salariaţi un drept, ci reprezintă o vocaţie care se poate transforma într-un drept doar în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998, respectiv, în limita prevederilor bugetare.
S-a menţionat că în acest sens au statuat şiSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XIV din 18 februarie 2008, stabilind, între altele, că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 142/1998 se interpretează în sensul că „aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă".
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, privind acordarea sporului salarial de 25 % pentru perioada 10 decembrie 2006 - 31 decembrie 2006, potrivit prevederilor art. 38 din Legea nr. 435/2006, s-a apreciat că în ceea ce priveşte criticile recurentei acestea se fondează.
Reclamanţii au invocat ca temei de drept prevederile art. 38 din Legea nr. 435/2006, potrivit cu care „salariile de bază ale funcţionarilor publici din instituţiile sanitar-veterinare publice sunt mai mari cu 25 % faţă de salariile prevăzute de OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006".
Legea nr. 435/2006 a intrat în vigoare, la data de 09 decembrie 2006, iar în raport de prevederile art. 4 din acelaşi act normativ, potrivit cu care Salarizarea se asigură cu respectarea încadrării în resursele financiare alocate anual potrivit legii", înalta Curte a apreciat că nu este posibilă acordarea acestui drept pentru perioada solicitată, întrucât sumele alocate acestui spor salarial ar fi trebuit incluse în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat al instituţiei, la o dată anterioară intrării în vigoare a legii.
2. Revizuirea promovată împotriva Deciziei nr. 2685 din 20 mai 2010 şi temeiul legal invocat
Împotriva Deciziei nr. 2685 din 20 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au formulat cerere de revizuire D.A., M.(S.)L.R., D.G.T., S.C.A., B.I.A., D.G., S.A., Şt.L., G.M., D.S. şi P.D.E.
Invocând ca temei legalal căii de atac extraordinare promovate prevederile art. 322 pct. 8 C. proc. civ., revizuenţii au arătat, în sensultextului de lege indicat, că au fost împiedicaţi să se prezinte în faţa instanţei de recurs la termenul de soluţionare a recursului, prin aceea că reprezentanţii A.N.S.V.S.A., la sediul cărora şi-au ales domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură, nu le-au înmânat citaţiile expediate.
Aşa fiind, nu a putut fi exercitat dreptul la apărare de către revizuenţi, aceştia fiind în imposibilitatea de a-şi susţine cauza în faţa instanţei de control judiciar, aflând întâmplător despre soluţionarea recursului, după data de 27 mai 2010.
Revizuenţii au susţinut şi depus la dosar alte hotărâri judecătoreşti ce atestă acordarea acestor drepturi către alţi colegi.
Intimata A.N.S.V.S.A. a solicitat respingerea cererii de revizuire formulată de revizuenţii persoane fizice, în principal ca tardiv formulată şi în subsidiar ca inadmisibilă.
Tardivitatea formulării cererii de revizuire a fost susţinută pe motiv că termenul de revizuire de 15 zile prevăzut de art. 324 alin. (2) C. proc. civ., a fost depăşit, acţiunea fiind introdusă la data de 11 iunie 2010.
Cu privire la inadmisibilitatea invocată s-a arătat că revizuenţii nu au depusla dosar, astfel cum se cere în sensul art. 322 pct. 8 C. proc. civ., dovada imposibilităţiiprezentării lor la judecarea recursului, simpla absenţă de la judecată chiar din motive obiective nefiind motiv de revizuire.
În fine, s-a mai învederat că citaţiile emise revizuenţilor pentru termenul din data de 20 mai 2010 nu au fost ridicate cu rea credinţă de către autoritatea intimată, aceştia nu au fost în imposibilitate de a lua cunoştinţă de termenul de judecată, mai cu seamă că unul dintre ei este încadrat la „Biroul contencios".
4. Soluţia şi considerentele instanţei asupra cererii de revizuire
Analizând temeiurile de fapt şi de drept invocate de revizuentă, în temeiul art. 326 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceasta este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare pentru considerentele încontinuare arătate.
Prealabil, în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată excepţia de tardivitate a formulării cererii de revizuire formulată în temeiul art. 324 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 322 pct. 8 C. proc. civ., la data de 11 iunie 2010, împotriva deciziei civile nr. 2685 din 20 mai 2010, în condiţiile în care revizuenţii lipsă la judecata recursului afirmă că au luat cunoştinţă despre această deciziela data de 27 mai 2010. fiind astfel satisfăcută exigenţa textelor de lege invocate se va respinge aşadar ca neîntemeiată excepţia de tardivitate.
Revizuirea solicitată, pe temeiul legal invocat nu este însă admisibilă, în condiţiile în care, în adevăr, în sensul art. 322 pct. 8 C. proc. civ., revizuenţii nu au demonstrat că pretinsa lor împiedicare de a se prezenta la judecata recursului s-a datorat unei împrejurări asimilată cu forţa majoră.
chiar acceptând că simpla susţinere a revizuenţilor în sensul că partea potrivnică le-a ridicat citaţiile expediate pentru ziua de judecare a recursului, refuzând să le prezinte, corespunde realităţii, Înalta Curte apreciază că o astfel de ipoteză nu satisface exigenţa prevederilor art. 322 pct. 8 C. proc. civ., întrucât lipsa de diligenţă a unor persoane care fără nici o constrângere şi-au ales domiciliul procedural la sediul autorităţii intimate în a-şi monitoriza demersurile judiciare în curs nu poate fi asimilată cu un caz de forţă majoră.
Nici un înscris al dosarului nu demonstrează că revizuenţii reclamanţi s-au aflat cu toţii într-o imposibilitate absolută de a lua cunoştinţă despre termenul de judecare a recursului, mai cu seamă că unul dintre aceştia era încadrat în cadrul Biroului Contencios.
Celelalte aspecte de fapt invocate, cu referire la existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care altor persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi le-au fost acordate tichete de masă ca şi sporul salarial solicitate exced motivului de revizuire invocat şi ca atare nu prezintă relevanţă în prezenta cerere de revizuire, din această perspectivă.
Revizuirea fiind o cale de atac de retractare, nu poate fi examinată decât în cadrul şi pentru motivele expres arătate, în cazul de faţă temeiul legal impus de cererea formulată reprezentându-l art. 322 pct. 8 C. proc. civ.
În consecinţă, apreciindu-se în considerarea argumentelor expuse că nu s-a dovedit, în sensul art. 322 pct. 8 C. proc. civ., neîndeplinirea uneia dintre cerinţele pentru care textul de lege reclamă întrunirea cumulativă, respectiv că împiedicarea revizuenţilor de a se înfăţişa la judecată s-a datorat unei împrejurări mai presus de voinţa lor, urmează ca cererea de revizuire de faţă să fie respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de D.A., M.(S.)L.R., D.G.T., S.C.A., B.I.A., D.G., S.A., Şt.L., G.M., D.S. şi P.D.E. împotriva Deciziei nr. 2685 din 20 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1154/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1245/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
