ICCJ. Decizia nr. 1257/2011. Contencios

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.1257/2011

Dosar nr. 52/86/2010

Şedinţa publică din 2 martie 2011

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul U.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii ARR Suceava şi Agenţia Autorităţii Rutiere Române - prin mandatar Asociaţia Formatorilor Auto, obligarea acestora din urmă la eliberarea autorizaţiei de funcţionare ca instructor auto.

Prin sentinţa nr. 1832 din 20 mai 2010, Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis prima excepţie de necompetenţă materială, invocată de pârâtă şi în consecinţă, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 155 din 28 iunie 2010, Curtea de Apel Suceava a respins excepţia inadmisibilităţii şi, totodată, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul U.G., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Autorităţii Rutiere Române Suceava şi Agenţia Autorităţii Rutiere Române - prin mandatar Asociaţia Formatorilor Auto, obligând reclamantul să-i plătească pârâtei Agenţia Rutieră Română Bucureşti, suma de 1843,18 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut în esenţă, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de către pârâtă este nefondată, întrucât cu înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că reclamantul, în vederea eliberării autorizaţiei de instructor auto, trebuia să depună carte de muncă sau adeverinţă eliberată de Inspectoratul Teritorial de Muncă din care să rezulte faptul că a activat ca angajat cu normă întreagă ca instructor auto în cadrul unei şcoli de conducători auto o perioadă de minim 3 ani, astfel că atâta timp cât reclamantul nu a făcut dovada că a activat ca angajat cu normă întreagă ca instructor auto în cadrul unei şcoli de conducători auto o perioadă de minim 3 ani condiţie imperativă prevăzută de art. 4 lit. g) din Anexa 3 la OMTI nr. 1019/2009-Capitolul II, nu poate fi vorba de un refuz nejustificat cum susţine reclamantul, acesta neîndeplinind cerinţele legale sus­menţionate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul U.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

In speţă, se constată că reclamantul U.G. invocă refuzul nejustificat al Autorităţii Rutiere Suceava de a-i elibera autorizaţia de funcţionare ca instructor auto.

Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Într-un litigiu de contencios-administrativ, nu prezintă importanţă doar împrejurarea ca o autoritate/instituţie publică să aibă sau nu personalitate juridică, ci este necesar ca aceasta să poată emite acte administrative, cu alte cuvinte, trebuie ca autoritatea publică să aibă capacitate de drept administrativ.

În speţă, societatea reclamantul îşi întemeiază pretenţiile pe existenţa unui refuz nejustificat al A.R.R. Suceava de a elibera autorizaţie de funcţionare ca instructor auto, refuzul nejustificat fiind, în accepţiunea Legii nr. 554/2004 un act administrativ asimilat.

În cauză, cu certitudine actul administrativ asimilat, respectiv refuzul nejustificat, reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă a autorităţii pârâte judeţene, în baza atribuţiilor legale ce fac parte din sfera competenţei ce îi revine, fapt care îi conferă legitimitate procesuală pasivă şi în raport de care se stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei, chiar dacă nu are personalitate juridică.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ., tribunalele judecă, în primă instanţă, acţiunile în materie de contencios administrativ când actul administrativ atacat (inclusiv refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere) a fost emis de o autoritate sau instituţie de interes local sau judeţean.

Prin urmare, instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi pe cale de consecinţă va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de U.G. împotriva sentinţei nr. 155 din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2011.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1257/2011. Contencios