ICCJ. Decizia nr. 1329/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1329/2011
Dosar nr. 388/39/2010
Şedinţa publică de la 18 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prima instanţă
a. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea introdusă la Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 388/39/2010, reclamanţii F.V. şi F.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul să transmită dosarul evaluatorului sau societăţii de evaluare desemnată în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin notificarea nr. 191 din 05 februarie 2002, depusă la Prefectura Judeţului Botoşani şi remisă ulterior Primăriei municipiului Botoşani spre competentă soluţionare, au solicitat despăgubiri pentru imobilul compus din casă şi teren, care au fost situate în Botoşani.
Prin Dispoziţia Primarului Municipiului Botoşani nr. 3233 din 12 martie 2007, li s-a respins solicitarea de despăgubiri băneşti pentru clădirea şi terenul arătat mai sus şi s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Această Dispoziţie a fost comunicată împreună cu actele doveditoare Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti în termen de 10 zile de la emitere.
De la data emiterii dispoziţiei şi până în prezent au trecut trei ani, timp în care au formulat un memoriu către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, prin care au solicitat relaţii cu privire la dosarul înaintat de Primăria municipiului Botoşani Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti.
A) Sentinţa şi considerentele primei instanţe
Prin sentinţa nr. 132 din 31 mai 2010 Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea în contencios administrativ, formulată de reclamanţii F.V. şi F.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să desemneze evaluator şi să comunice dosarul reclamantului evaluatorului în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că de la data emiterii dispoziţiei nr. 3233 din 12 martie 2007 şi până la depunere cererii introductive de instanţă au trecut mai mult de trei ani. Chiar de la data comunicării către reclamant a adresei nr. 728496 din 10 martie 2008 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituire Proprietăţilor au trecut mai mult de doi ani.
Curtea de Apel a arătat că orice persoană are dreptul la soluţionarea oricărei cereri adresate unui organ cu activitate administrativ jurisdicţională într-un termen rezonabil. Acesta este principiul de bază reglementat de dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Chiar dacă aceasta este o procedură prealabilă impusă de lege pentru stabilirea întinderii drepturilor pecuniare ale reclamanţilor ea face parte din proces civil aşa încât trebuie să respecte cerinţele impuse de dispoziţiile citate.
De altfel, atitudinea pârâtei de tergiversare a soluţionării dosarului reclamanţilor este de natură a aduce atingere şi dreptului de proprietate a acestora, ocrotit prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, atâta timp cât aceştia au un drept de creanţă dobândit prin dispoziţia nr. 3233 din 12 martie 2007.
2. Instanţa de recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
a) Motivele de recurs
În motivele de recurs s-a invocat excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 3233 din 12 martie 2007 a Primarului municipiului Botoşani.
S-a mai precizat că notificarea nu a fost depusă în termenul reglementat de Legea nr. 10/2001, respectiv până la 14 februarie 2002.
De asemenea, s-a motivat că potrivit deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarele se transmit către evaluator în ordinea de înregistrare a acestora, aleatoriu.
S-a arătat că prin modalitatea de soluţionare a acţiunii s-a încălcat principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite.
a) Analiza motivelor de recurs
Legislaţia aplicabilă
Legea nr. 247/2005, Titlul VII
Art. 16. alin. (1) „Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi” .
Art. 16. alin. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Art. 16. alin. (7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Analiza legislaţiei relevante în cauză demonstrează că prin Legea nr. 247/2005 nu s-a instituit un termen pentru soluţionarea dosarelor.
Referitor la lipsa unui termen de soluţionare a cererilor din legislaţia naţională aplicabilă, arătăm că în baza art. 11 alin. (2) din Constituţia României tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispoziţiile alin. (2) din art. 20 al Constituţiei României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că instanţa în faţa căreia se invocă existenţa unei neconcordanţe între legislaţia naţională şi dispoziţia Convenţiei va aplica cu prioritate prevederile convenţiei.
În baza aceluiaşi temei constituţional, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în sistemul român de drept.
În cauza de faţă, judecătorul naţional a stabilit concret că omisiunea legiuitorului de a prevedea un termen rezonabil de soluţionare a procedurii se constituie în încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că prin nefinalizarea procedurilor administrative şi judiciare într-un termen rezonabil se aduce atingere evidentă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de data depunerii cererii şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg se reţine că a avut o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii de acordare a măsurilor reparatorii.
În ceea ce priveşte data depunerii notificării se constată că aceasta a fost depusă la data de 5 februarie 2002, respectiv înainte de expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât critica este nefondată.
Referitor o eventuală încălcare a egalităţii de tratament şi în consecinţă, discriminarea unor diferite categorii de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acţiunii, Înalta Curte arată că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţii sau preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic social, cultural sau în orice alt domeniu al vieţii publice.
În acest context, analiza existenţei unei discriminări între anumite categorii de persoane trebuie să pornească de la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerinţelor acestui text, urmând a se face şi aplicabilitatea prevederilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a jurisprudenţei acesteia.
În cauza de faţă, se constată că nu există discriminare între reclamantă şi o altă categorie socială aflată în aceeaşi situaţie de fapt ca şi acesta, întrucât potrivit art. 21 din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei, pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi acest drept.
Ori, în aceste condiţii recurenta tinde la introducerea unui fine de primire a acţiunilor ca urmare a faptului că printr-o dispoziţie internă s-a reglementat modul de selectare a dosarelor.
Soluţiile instanţei de judecată au fost pronunţate tocmai pentru a sancţiona pasivitatea şi tergiversarea soluţionării cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Trebuie precizat că oricare dintre persoanele aflate într-o situaţie identică cu cea a reclamantei a beneficiat de un tratament egal din partea instanţei naţionale, astfel că motivul de recurs este nefondat.
În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 3233 din 12 martie 2007, Înalta Curte arată Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate forma obiectul excepţiei de nelegalitate un act administrativ individual sau normativ.
Practica şi literatura de specialitate au consolidat aplicarea acestei proceduri, în sensul că obiectul excepţiei de nelegalitate îl pot forma actele administrative susceptibile de control judecătoresc pe calea acţiunii în anulare la instanţa de contencios administrativ.
Procedura judiciară a excepţiei de nelegalitate nu este aplicabilă actelor administrative exceptate de la controlul instanţei de contencios administrativ.
Actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege, o altă procedură judiciară, în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu pot forma obiectul controlului pe calea excepţiei de nelegalitate, întrucât ar însemna ca instanţa să poată cerceta pe cale indirectă, ceea ce nu-i este permis, prin lege, să examineze pe calea directă a acţiunii.
În speţă, dispoziţia Primarului emisă în baza Legii nr.10/2001, poate fi atacată, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, la Secţia civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii notificate.
Competenţa materială şi teritorială instituită prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, constituie o normă specială, derogatorie de la contenciosul de drept comun reglementat prin Legea nr. 554/2004.
Cu referire la prevederile art. 16 alin. (2)1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie precizat că aceasta reglementează o procedură tehnică.
Exercitarea controlului de legalitate asupra dispoziţiilor autorităţilor publice locale prin care au fost soluţionate notificările nu modifică normele de competenţă materială privind controlul de legalitate exercitat de instanţă.
Ori, aşa cum s-a explicat mai sus şi cum corect a reţinut instanţa de fond, legiuitorul a reglementat prin art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 un fine de primire, o inadmisibilitate a acţiunii la instanţa de contencios administrativ, a acţiunilor având ca obiect anularea unor acte administrative pentru care legiuitorul a prevăzut o procedură specială de contestare.
Ca urmare dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 nu pot forma obiectul controlului la instanţa de contencios administrativ pe calea acţiunii şi nici pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate.
De altfel, având în vedere economia Legii nr. 10/2001, dispoziţiile privind soluţionarea notificărilor au caracterul unor acte civile, situaţie în care nu pot forma obiectul controlului judiciar la instanţa de contencios administrativ, nici pe calea directă a acţiunii şi nici pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate.
c) Soluţia instanţei de recurs
Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., acesta se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 132 din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1328/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1330/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
