ICCJ. Decizia nr. 1526/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1526/2011
Dosar nr. 1222/95/2010
Şedinţa publică de la 15 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 27 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a art. 7 lit. j) Ordinul nr. 1501/2006 al Ministerului Administraţiei şi Internelor invocată de recurentul-reclamant B.C. la data de 22 septembrie 2010, în calitate de contestator în Dosarul nr. 1222/95/2010 aflat pe rolul acelei curţi pentru judecarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 543 din 17 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Gorj într-o cauză având ca obiect plata taxei de primă înmatriculare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4904 din 6 decembrie 2010, a admis excepţia necompetenţei teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect Excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. j) Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006 invocată de reclamantul B.C., în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Prefectului Judeţului Gorj - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări Autovehicule şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din punct de vedere al competenţei materiale, prima instanţă a reţinut că excepţia de nelegalitate vizează un text dintr-un act administrativ emis de o autoritate publică de rang central, Curtea de Apel Craiova fiind competentă să soluţioneze o astfel de excepţie de nelegalitate.
Din punct de vedere al competenţei teritoriale, curtea de apel a constatat că, reclamantul din cauza de faţă, reclamant şi în cauza soluţionată prin sentinţa recurată în faţa Curţii de Apel Craiova, având ca obiect un act administrativ fiscal/lipsa unui act administrativ fiscal de restituire a taxei speciale de primă înmatriculare, a optat, în condiţiile art. 10 Legea nr. 554/2004 pentru instanţa/instanţele în raza cărora se află domiciliul său.
Astfel fiind, având în vedere că, din punct de vedere al competenţei materiale, Curtea de Apel Craiova este competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate invocată, precum şi faptul că, reclamantul a optat odată, în condiţiile art. 10 Legea nr. 554/2004, pentru instanţa/instanţele de contencios administrativ în raza cărora se află domiciliul său, rezultă că, judecarea excepţiei de nelegalitate se află în competenţa materială şi teritorială a Curţii de Apel Craiova.
De altfel, a reţinut instanţa de fond, nu există nici o raţiune şi nici un temei legal, pentru ca într-o astfel de situaţie să fie format un al doilea dosar pentru excepţia de nelegalitate care să fie judecat separat, cu toate consecinţele ce ţin de cheltuielile materiale, timp, tergiversare, etc., care contravin principiilor legii contenciosului administrativ.
Astfel fiind, a apreciat prima instanţă, cererea precizatoare formulată de reclamantul B.C. nu poate justifica trimiterea la Curtea de Apel Bucureşti a excepţiei de nelegalitate, cererea fiind contrară spiritului dispoziţiilor art. 10 Legea nr. 554/2004.
În fine, curtea de apel a invocat şi practica Înaltei Curţi în sensul reţinut, respectiv decizia nr. 308/2011 a secţiei de contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva acestei hotărâri,criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, a declarat recurs reclamantul.
În motivarea recursului formulat întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut în esenţă că, în mod greşit instanţa de fond şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Craiova, deoarece competenţa teritorială este alternativă iar dreptul de opţiune aparţine reclamantului la momentul introducerii acţiunii, acesta exprimându-şi acest drept cu ocazia judecării recursului prin alegerea competenţei Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că aceasta este instanţa de la sediul pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor, organ central şi emitent al ordinului atacat.
Consideră recurentul că declinarea de competenţă a fost admisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) teza finală Legea nr. 554/2004 iar recursul formulat este admisibil, întrucât cererea a fost înregistrată pe rolul acestei curţi, anterior intrării în vigoare a Legii privind unele măsuri de accelerare a soluţionării proceselor, fiind incidente reglementările C. proc. civ..
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., art. 4 şi art. 10 alin. (3) teza I şi teza finală Legea nr. 554/2004.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat şi urmează a fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 319 C. proc. civ., potrivit următoarelor considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) teza a II-a, excepţia de nelegalitate se soluţionează de instanţa de contencios administrativ competentă, iar competenţa instanţelor se stabileşte în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, respectiv dispoziţiile art. 10 din lege.
Întrucât obiectul excepţiei de nelegalitate invocate îl reprezintă prevederile Ordinului nr. 1501/2006 emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor, respectiv o autoritate publică centrală, competenţa materială aparţine Curţii de Apel Craiova, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Criticile recurentului-reclamant vizând aplicarea eronată a dispoziţiilor legale vizând competenţa teritorială sunt nefondate.
Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004, competenţa teritorială în cauzele de contencios administrativ este alternativă, reclamantul având posibilitatea de a se adresa instanţei de la domiciliul său sau cele de la domiciliul pârâtului.
În speţă însă, recurentul-reclamant şi-a exercitat acest drept de opţiune prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 1222/95/2010, astfel că nu se poate susţine încălcarea dreptului de opţiune prevăzut de dispoziţiile art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004, iar competenţa materială de soluţionare a excepţiei de nelegalitate invocate în recurs, aparţine Curţii de Apel Craiova, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Astfel fiind, Înalta Curte, reţinând că în cauză hotărârea atacată este legală şi temeinică, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.C. împotriva sentinţei nr. 4904 din 6 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1518/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1527/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
