ICCJ. Decizia nr. 1873/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1873/2011
Dosar nr. 10973/2/2009
Şedinţa publică de la 30 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Instanţa de fond
1.Acţiunea reclamantului
Prin acţiunea formulată în cauză reclamantul Ş.Ş. a chemat în judecată pe pârâţii A.V.V. şi Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii solicitând:
- să se stabilească faptul că, între 10 noiembrie 1999 şi 15 august 2000, d-na I.P. nu a avut calitatea de judecător;
- să fie obligat pârâtul să iniţieze măsurile legale ce decurg din statutul de non judecător al d-nei I.P. în perioada menţionată;
- să fie obligat pârâtul să plătească în beneficiul bugetului de stat o penalitate de 20.000 RON pentru neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii informaţii privind traseul profesional al d-nei I.P., actualmente judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultând în mod indubitabil faptul că între 10 noiembrie 1999 şi 15 august 2000 d-na I.P. nu a avut calitatea de judecător.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile din Constituţia României - articolele pertinente; Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare - art. 2 (1) lit. i) şi art. 16 alin. (1); C. proc. civ. - art. 105; Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare - articolele pertinente şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare - articolele pertinente.
2.Apărările pârâtului
La data de 17 februarie 2010, pârâtul A.V.V. a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca nefondată.
În motivare, pârâtul a arătat că Biroul de informare publică şi relaţii cu mass-media i-a comunicat domnului Ş.Ş. informaţiile solicitate prin adresele din 2008, din 05 martie 2009 şi din 12 noiembrie 2009, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile acestuia în sensul că a existat un refuz nejustificat de a soluţiona o cerere.
Referitor la solicitarea reclamantului privind acordarea de despăgubiri, pârâtul a arătat că aceasta poate fi admisă doar în situaţia în care este angajată răspunderea civilă delictuală a persoanei care a cauzat altuia un prejudiciu, în condiţiile art. 998 şi următoarele C. civ.. Or, în situaţia de faţă lipseşte fapta ilicită deoarece reclamantului i-au fost furnizate informaţiile solicitate, iar reclamantul nu a făcut dovada existenţei prejudiciului şi, prin urmare, nefiind îndeplinite cerinţele angajării răspunderii civile delictuale şi implicit ale acordării de despăgubiri, acest capăt de cerere este nefondat.
3.Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 2831 din 11 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Ş.Ş., în contradictoriu cu pârâţii A.V.V. şi Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
La propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, prin Decretul prezidenţial nr. 338 din 1 august 2000 privind numirea în funcţie a unor magistraţi, publicat la 10 noiembrie 1999, d-na I.P. a fost numită judecător la Tribunalul Bucureşti.
Între 10 noiembrie 1999 şi 15 august 2000 d-na I.P. nu a avut calitatea de judecător, ci de judecător financiar inspector la Curtea de Conturi.
Aceste date au fost comunicate reclamantului prin adresele din 2008, din 05 martie 2009 şi din 12 noiembrie 2009, în virtutea dreptului de acces la informaţiile de interes public.
Instanţa de fond a apreciat însă că pentru promovarea cererii de chemare în judecată reclamantul trebuia să facă dovadă unui interes, interesul reprezentând avantajul practic pe care reclamantul îl obţine în cazul admiterii acţiunii sale. Or, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada unui asemenea interes.
S-a arătat, pe de altă parte, faptul că pentru angajarea răspunderii pârâţilor trebuiau îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Or, în situaţia de faţă, instanţa a constatat că lipseşte fapta ilicită şi nici nu s-a făcut dovada existenţei prejudiciului şi din aceste motive, în baza art. 1 şi 18 Legea nr. 554/2004, a respins cererea ca neîntemeiată.
II.Instanţa de recurs
1.Criticile reclamantului
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul Ş.Ş., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5-9, arătând în esenţă următoarele:
-în mod greşit s-a suspendat judecarea cauzei la termenul din 19 martie 2010, deoarece în cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a precizat că este invalid de gradul I , având un picior amputat, motiv pentru care a solicitat judecarea cauzei în absenţa sa, conform art. 242 pct. 2 C. proc. civ.;
-nu i s-a comunicat copia întâmpinării depusă de pârâtul A.V.V. la termenul de judecată din 17 februarie 2010;
-hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în raport cu capetele de cerere din acţiunea introductivă, prin care s-a solicitat stabilirea faptului că între 10 noiembrie 1999 şi 15 august 2000 d-na I.P. nu a avut calitatea de judecător şi obligarea pârâtului la iniţierea măsurilor legale pe această perioadă.
Recurentul a arătat că judecătorul nu a indicat numărul/data decretului prezidenţial de numire a d-nei I.P. în funcţia de judecător financiar şi numărul/data Monitorului Oficial în care acesta s-a publicat, susţinându-se că s-au folosit expresii greşite, precum aceea a „validării demisiei” de către Preşedinte, solicitându-se casarea sentinţei, cu reţinerea cauzei spre rejudecare.
2.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Deşi prima critică formulată recurentul-reclamant privind suspendarea greşită a judecării cauzei în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ. (pentru lipsa părţilor) la termenul de judecată din 19 martie 2010, este corectă , întrucât prin acţiunea introductivă se solicitase judecarea în lipsă astfel că instanţa trebuia să acorde termen sau să soluţioneze cauza şi nu să procedeze la suspendarea judecării acesteia, în prezent acest motiv de recurs este lipsit de interes, întrucât recurentul-reclamant nu a atacat această încheiere, aşa cum avea posibilitatea potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., ci a optat pentru formularea unei cereri de repunere pe rol a cauzei la data de 7 aprilie 2010 conform art. 151 C. proc. civ., căreia prima instanţă i-a dat curs, acordând termen de judecată la 11 iunie 2010.
Prin urmare, este depăşit termenul legal de recurs, în care reclamantul putea ataca măsura suspendării dispusă de instanţă cu aplicarea greşită a legii, prin încheierea din 19 martie 2010, deoarece cel puţin la data de 6 aprilie 2010, când a expediat cererea de repunere pe rol a cauzei, potrivit plicului de la dosar fond, recurentul-reclamant avea cunoştinţă despre măsura suspendării, iar de la această dată avea la dispoziţie 15 zile pentru a declara recurs împotriva încheierii menţionate anterior, conform art. 301 C. proc. civ..
Critica ce vizează necomunicarea întâmpinării formulată de pârâtul A.V.V. este nefondată, deoarece prin cererea de repunere pe rol înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 7 aprilie 2010 recurentul-reclamant a solicitat judecarea cauzei în absenţa sa, în temeiul art. 242 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu se putea prezenta la instanţă, astfel că s-a procedat la soluţionarea acţiunii pe baza înscrisurilor depuse de părţi la dosar.
C. proc. civ. prevede obligativitatea depunerii întâmpinării - art. 1182 C. proc. civ., dar nu şi obligaţia comunicării acesteia, mai ales că prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul A.V.V. nu a invocat excepţii, care să necesite discutarea în contradictoriu, ci numai apărări în legătură cu argumentele prezentate de reclamant pentru admiterea cererii de chemare în judecată.
Ultimul motiv de recurs, care vizează pretinsa nemotivare corespunzătoare a sentinţei nr. 2831 din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti este, de asemenea, nefondat, deoarece hotărârea conţine toate menţiunile prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., iar împrejurarea că judecătorul fondului nu a cuprins toate precizările pe care recurentul-reclamant le considera pertinente sau unele expresii apreciate drept nepotrivite de către recurent nu poate conduce la concluzia că hotărârea nu este motivată.
Motivarea hotărârii, în sensul prezentării argumentelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei asupra soluţiei pronunţate reprezintă concepţia proprie fiecărui magistrat, fiecare judecător având propriul stil şi maniera personală de a expune faptele şi a face încadrarea juridică potrivită, hotărârea judecătorească reprezentând obiectul creaţiei intelectuale a celui care a motivat-o.
Viziunea uneia dintre părţi asupra modului de structurare a considerentelor unei hotărâri şi cu atât mai mult cu privire la modul de expunere sau expresiile folosite de judecătorul redactor reprezintă un punct de vedere subiectiv, care nu poate afecta legalitatea sau temeinicia acesteia, atâta vreme cât fiecare capăt de cerere a fost analizat în mod pertinent, respectându-se menţiunile obligatoriu a fi analizate în orice hotărâre judecătorească, conform art. 261 C. proc. civ..
3.Soluţia instanţei de recurs
Constatând că sentinţa atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ş.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 2831 din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1872/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1874/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
