ICCJ. Decizia nr. 1874/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1874/2011
Dosar nr. 11340/2/2009
Şedinţa publică de la 30 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii M.P. şi M.A. au solicitat instanţei obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Externe să le primească cererile pentru redobândirea cetăţeniei române în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Prin aceeaşi cerere, reclamanţii au solicitat daune cominatorii de 100 de RON pe fiecare zi de întârziere, precum şi obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 1.000 RON şi la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat în esenţă că în luna mai 2009 s-au adresat Secţiei Consulare a Ambasadei României din Republica Moldova pentru a depune cererile de redobândire împreună cu actele necesare la dosar, dar le-a fost refuzată primirea acestora. La data de 07 iulie 2009 au revenit cu o nouă cerere, iar prin adresa din data de 23 iulie 2009, Direcţia Generală Afaceri Consulare i-a invitat să aştepte pentru a depune cererea la o dată ulterioară, care nu a fost însă precizată.
În opinia reclamanţilor, refuzul pârâtului de soluţionare a cererilor are caracter nejustificat, în sensul art. 2 Legea nr. 554/2004.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, arătând în esenţă că nu poate procesa cererile reclamanţilor cu prioritate faţă de alte cereri, depuse anterior, iar personalul din cadrul Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău este subdimensionat în raport cu numărul cererilor existente în lucru.
Prin sentinţa civilă nr. 1919 din 27 aprilie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.P. şi M.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe; a obligat pârâtul să primească cererile reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române şi actele aferente în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei; a respins cererile privind daunele cominatorii şi daunele morale; a obligat pârâtul la 504,30 RON, cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii şi-au manifestat intenţia de redobândire a cetăţeniei române la data de 28 mai 2009, fără a fi programaţi pentru depunerea efectivă a documentelor necesare.
La data de 07 iulie 2009 reclamanţii au solicitat din nou programarea pentru depunerea actelor, iar prin adresa din data de 23 iulie 2009, pârâtul le-a răspuns că spaţiile pentru desfăşurarea activităţii cu publicul sunt limitate, iar numărul de solicitări din ultimii ani este foarte mare.
Examinând conţinutul adresei de răspuns în raport cu probele dosarului, instanţa de fond a constatat că pârâtul nu a dovedit în niciun mod existenţa unui număr foarte mare de scrisori de intenţie în raport cu capacităţile de procesare a acestora şi prin urmare nu a putut reţine această apărare. În aceste condiţii, instanţa a constatat că refuzul pârâtului de soluţionare a cererii reclamanţilor are caracter nejustificat, fiind exprimat cu exces de putere şi încadrându-se în ipoteza art. 2 lit. i) şi n) Legea nr. 554/2004.
Pentru considerentele expuse, instanţa a admis acţiunea, în sensul că a obligat pârâtul să primească cererile reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române şi actele aferente acestora în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei.
Cererea privind daunele cominatorii a fost respinsă, avându-se în vedere modalitatea specifică de punere în executare a hotărârilor pronunţate în contencios administrativ, fiind respinsă şi cererea privind daunele morale, întrucât din circumstanţele speţei nu reiese că atitudinea pârâtului a fost de natură să aducă atingere demnităţii reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea greşită a legii.
Astfel, recurentul consideră că instanţa de fond a procedat greşit când a constatat că acţiunea este întemeiată deoarece „refuzul pârâtului de soluţionare a cererii reclamantei are caracter nejustificat, fiind exprimat cu exces de putere şi încadrându-se în ipoteza art. 2 lit. i) şi n) Legea nr. 554/2004".
În motivarea recursului se mai arată că pentru instanţa de fond nu a avut relevanţă starea obiectivă de fapt invocată de Ministerul Afacerilor Externe, deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare sub potenţialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera şi pe care şi l-a dorit să se atingă în anii următori.
Recurentul mai arată că, la data declarării recursului, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, precum şi prin deschiderea consulatelor generale de la Cahul şi Bălţi în localităţile din Republica Moldova nou înfiinţate (Cahul şi Bălţi), unde procesarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române are loc fără programare şi fără a mai fi necesară formularea unei scrisori de intenţie. Se mai arată însă că acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor la Secţia Consulară Chişinău.
Arată recurentul, pe de altă parte, că potrivit O.U.G. nr. 5/2010, cetăţenii moldoveni, categorie ce se încadrează în dispoziţiile art. 101 Legea nr. 21/1991, pot depune cererea şi la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, fără nicio restricţie în ce priveşte situarea domiciliului sau condiţionat de obţinerea dreptului de şedere în România, ori de o programare prealabilă, precum şi faptul că pentru cetăţenii moldoveni în mod specific, alternativa oferită de ultimele modificări legislative trebuie considerată ca fiind salutară, iar instanţa de contencios administrativ trebuie să ţină seama de faptul că nu mai subzistă nicio imposibilitate a reclamanţilor de a-şi valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991.
În lipsa unei culpe administrative, pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamanţilor dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamanţilor.
Pe de o parte, durata termenului rezonabil a fost decantată numai în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate. În condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăsesc reclamanţii.
Interpretarea potrivit căreia aprecierea caracterului „rezonabil" al unui termen depinde de complexul circumstanţelor fiecărui caz în parte, şi nu doar de durata termenului, este constantă şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În lipsa unui temei legal concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei.
Recurentul mai menţionează că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009, ce modifică şi completează Legea nr. 21/1991.
În subsidiar, recurentul solicită, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat până la o sumă rezonabilă de 150 RON, având în vedere complexitatea scăzută a cauzei (soluţionată la primul termen) şi caracterul său repetitiv pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limita considerentelor în continuare arătate.
Soluţia instanţei de fond, de admitere a acţiunii reclamanţilor şi de obligare a pârâtului să primească cererile de redobândire a cetăţeniei române şi actele aferente în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei, respectiv de respingere a capetelor de cerere privind daunele cominatorii şi daunele morale, va fi menţinută ca temeinică şi legală pentru următoarele argumente:
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată.
Astfel, potrivit art. 12 alin. (3) Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii - 28 mai 2009 - şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
În ceea ce priveşte menţionarea faptului că a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică şi completează Legea nr. 21/1991, instanţa constată că dispoziţiile acestei legi sunt ulterioare momentului introducerii acţiunii şi nu au putere retroactivă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală asupra fondului cauzei.
Recursul va fi admis însă cu privire la soluţia de obligare a pârâtului de a plăti reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 504,30 RON.
Obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată este întemeiată, în raport cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care, pierzând procesul, acesta „a căzut în pretenţii”, în sensul textului menţionat.
Însă, având în vedere soluţia pronunţată de instanţa de fond în sensul admiterii în parte a acţiunii şi respingerii capetelor de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii şi daunelor morale, Înalta Curte apreciază că în cauză obligarea recurentului-pârât la suportarea cheltuielilor de judecată urmează să se facă proporţional cu pretenţiile admise, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau muncă îndeplinită de avocat.
Având în vedere complexitatea scăzută a cauzei, soluţionarea acesteia la primul termen de judecată şi caracterul său repetitiv pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi faptul că în speţă pretenţiile care formează obiectul acţiunii au fost admise parţial, Înalta Curte va acorda părţii reclamante care a câştigat procesul numai partea din cheltuielile de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise, astfel că se va proceda la reducerea onorariului de avocat de la 504,30 RON la 200 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, în limitele considerentelor expuse şi va modifica sentinţa atacată în sensul că va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul-pârât la suma de 200 de RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
Urmare modificării parţiale a sentinţei recurate, numai cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată datorate intimaţilor-reclamanţi, vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 1919 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul-pârât la suma de 200 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1873/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1877/2011. Contencios. Comunicare informaţii... → |
|---|
