ICCJ. Decizia nr. 1959/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1959/2011
Dosar nr. 2130/2/2010
Şedinţa publică de la 01 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1.Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 2424 din 19 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; a admis acţiunea formulată de reclamanta C.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe şi a obligat pârâtul să stabilească o dată imediată pentru înregistrarea cererii reclamantei de redobândire a cetăţeniei române.
Pentru a pronunţa o a semenea soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Reclamanta, cetăţean al Republicii Moldova, şi-a exprimat intenţia de a redobândi cetăţenia română în temeiul art. 10 Legea nr. 21/1991, sens în care, în luna septembrie a anului 2006, a transmis Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, la îndrumarea acesteia, o cerere scrisă de programare/intenţie, prin poştă, recomandat cu confirmare de primire, pentru a fi programată ulterior în vederea depunerii actelor pentru redobândirea cetăţeniei române, cerere căreia pârâtul nu i-a răspuns.
Cu privire la excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune, invocată de pârât, prima instanţă a apreciat că este neîntemeiată, în considerarea faptului că prezenta acţiune urmăreşte sancţionarea instituţiei pârâte pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Pe fondul cauzei, a reţinut că modul de organizare a activităţii instituţiei, legislaţia care îngreunează procedura şi nu lasă loc alternativelor la depunerea cererilor, sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtului, dar trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de pârât, mai exact ele nu îl pot exonera la nesfârşit de obligaţiile sale, care este obligat să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Concluzionând, prima instanţă a apreciat că termenul de mai bine de trei ani şi jumătate cât a trecut de la formularea cererii şi până la momentul pronunţării prezentei hotărâri nu poate fi considerat unul rezonabil, în accepţiunea art. 10 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit căruia „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
2. Recursul formulat de pârât
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susţinut că soluţia adoptată este rezultatul interpretării greşite a legii.
Instanţa de fond în mod greşit a apreciat că nu a fost respectat termenul rezonabil de soluţionare a cererii, întrucât un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt.
De asemenea, s-a reţinut în mod greşit existenţa unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) Legea nr. 554/2004, deoarece autorităţile române se aflau într-o imposibilitate obiectivă de a-şi organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române şi pentru procesarea într-un termen cât mai scurt. Sub acest aspect, susţine recurent-pârât că la data formulării cererii de recurs, stadiul procesării cererilor de redobândire a cetăţeniei române a atins un nivel satisfăcător.
Mai susţine recurentul-pârât că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului şi că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în ceea ce priveşte stabilirea termenelor de primire a cererilor respective.
Noţiunea de „termen rezonabil de soluţionare a cererii” nu este reglementată de lege lata în legislaţia română, el regăsindu-se doar în jurisprudenţa CEDO şi nu se aplică decât în privinţa solicitanţilor rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită şi se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Mai arată recurentul-pârât că statul român a depus diligenţele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009 şi a O.U.G. nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricţie în ceea ce priveşte situarea domiciliului sau condiţionat de obţinerea dreptului de şedere în România ori de o programare prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale Agenţiei Naţionale pentru Cetăţenie sunt operaţionale şi creează cea mai rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetăţeniei.
II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041, constată că recursul nu este fondat.
1.Argumentele de fapt şi de drept relevante
Din înscrisurile depuse la dosarul de fond rezultă că, începând cu data de 18 septembrie 2006, intimata-reclamantă s-a adresat în mod repetat Secţiei Consulare a Ambasadei României de la Chişinău cu solicitarea de a i se comunica data la care va putea depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de documentaţia prevăzută de Legea nr. 21/1996, la care nu a primit niciun răspuns din partea pârâtului.
Pornind de la această bază factuală, soluţia Curţii de apel reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a legislaţiei incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Potrivit art. 1 alin. (1) Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Legea nr. 21/1991 nu prevede un termen pentru soluţionarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române formulate potrivit art. 101, dar complexitatea procedurii exclude, în mod obiectiv, incidenţa termenului de drept comun, de 30 de zile, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) Legea nr. 554/2004.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja însă autoritatea competentă în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetăţeniei române, pentru că art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. nr. 490/9.07.2002, impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie.
În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, aplicabile nu numai celei judiciare, ci şi procedurii administrative, nu se poate face abstracţie de principiile cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Durata rezonabilă a procedurii se apreciază în lumina acestor principii, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, luându-se în calcul complexitatea cauzei, conduita reclamantului sau petiţionarului şi cea a autorităţilor competente, miza litigiului.
Or, din această perspectivă, instanţa de fond a apreciat corect că trecerea unui termen de trei ani de la data primei cereri este în măsură să lipsească de efecte juridice prevederile Legii nr. 21/1991; în plus, fără a face abstracţie de motivele de ordin administrativ, organizatoric, invocate de autoritatea competentă, Înalta Curte reţine că în discuţie nu este însăşi rezolvarea cererii de redobândire a cetăţeniei, ci numai fixarea datei de depunere a cererii, ceea ce constituie încă un argument în sensul caracterului nerezonabil al duratei procedurii.
Cât priveşte posibilitatea reclamantei de a depune cererea la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, Înalta Curte constată că aceste dispoziţii au fost adoptate în anul 2010, în timp ce reclamanţii şi-au manifestat intenţia de a depune cererile în anul 2006, respectiv 2008, astfel încât la data adoptării O.U.G. nr. 5/2010, termenul rezonabil de primire al cererilor era depăşit, motiv pentru care soluţia adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.
2.Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
În consecinţă, recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., neexistând motive de reformare a sentinţei atacate, potrivit art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei nr. 2424 din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1958/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1965/2011. Contencios → |
|---|
