ICCJ. Decizia nr. 1983/2011. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1983/2011
Dosar nr. 6148/2/2009
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei.
Soluţia primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Administraţia Naţională „Apele Române" în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea în parte a comunicării din 19 decembrie 2008 emisă de aceasta din urmă, în ceea ce priveşte măsura nr. 1, respectiv recuperarea sumei de 262.028,67 RON şi stabilirea persoanelor răspunzătoare de nerecuperarea debitului.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta, prin Raportul de control interimar din 16 iulie 2009, a stabilit existenţa în evidenţele sale a unui debit în cuantum de 262.028 RON, aferent Contractului abonament din 27 ianuarie 2000, privind livrarea de apă brută pentru producerea de energie electrică încheiat de reclamantă în calitate de furnizor şi SC H. SA, în calitate de beneficiar.
Reclamanta a susţinut că prin adresa din 09 decembrie 2008 a transmis pârâtei copia notei contabile din 30 decembrie 2008 prin care a fost stornată înregistrarea contabilă eronată.
Pârâta, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea acţiunii ca fiind prescrisă sau inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1836 pronunţată în data de 21 aprilie 2010, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtă, ca neîntemeiate.
Totodată,a respins acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Naţională „Apele Române”, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel,prima instanţă, a reţinut în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, că reclamanta a introdus prezenta acţiune în justiţie la data de 03 iulie 2009, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii, instanţa de fond a constatat că excepţia este neîntemeiată, întrucât prin actul contestat, din 19 decembrie 2008, pârâta a dispus măsuri administrative concrete, cu termene de realizare, care-i conferă acestuia natura juridică a unui act administrativ producător de efecte juridice, ce poate fi atacat conform Legii nr. 554/2004, dacă prin lege nu s-a stabilit o altă procedură de contestare.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că reclamanta nu a respectat prevederile art. 6 şi 7 ale contractului încheiat cu SC H. SA, care stipulează că "plata apei livrate se face lunar de către beneficiar, cu instrumente uzuale de plată, în baza facturii emise de furnizor" şi faptul că plata trebuie să se facă în termen de maxim 15 zile calendaristice, de la primirea facturii.
De asemenea, au fost eludate şi prevederile art. 7 din contract, conform cărora "Neachitarea facturii în termenul prevăzut în art. 7, atrage după sine aplicarea de penalităţi de întârziere în decontare de 0,4% pentru fiecare zi de întârziere".
Cu referire la operaţiunea de stornare efectuată de reclamantă şi care a fost menţionată în acţiunea introductivă, prima instanţă a constatat că aceasta a fost realizată fără a exista documente justificative care să susţină operaţiunea, cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 82/1991 a contabilităţii şi a Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1752/2005, pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M. Of. nr. 1080/30.11.2005*
___________
*Actul a fost abrogat de Ordinul nr. 3055/2009, în vigoare de la data de 1 ianuarie 2010.
În plus, prima instanţă a constatat că operaţiunea de "stornare" efectuată de reclamantă este doar o operaţiune fictivă, prin care aceasta şi-a diminuat cuantumul debitelor neîncasate, şi a fost făcută fără respectarea legislaţiei ce guvernează operaţiunile de stornare.
2. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta-reclamantă
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Administraţia Naţională „Apele Române".
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea primei instanţe a fost dată cu greşita aplicare a legii şi este lipsită de temei legal, în condiţiile în care, ulterior încheierii raportului s-a constatat că SC H. SA nu înregistra debite faţă de societatea recurentă, sumele facturate nefiind confirmate de beneficiar prin acordarea „bun de plată”.
Aşa fiind, debitul pretins nu este real ci numai rezultatul unei facturări eronate a cantităţii de apă prevăzută în contractul-abonament, iar nu a celei în mod real livrate.
S-a mai susţinut că instanţa de fond şi-a fundamentat hotărârea pe un text de lege abrogat, respectiv pe dispoziţiile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1752/2005 ce a fost înlocuit însă la data de 29 octombrie 2009 de Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 3055 din aceeaşi dată, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010.
Recurenta a arătat că aprecierea judecătorului fondului în sensul că stornarea în contabilitate ar fi fost posibilă numai în măsura în care cumpărătorul restituia în totalitate marfa, nu are suport legal, mai cu seamă că în cauză marfa respectivă nu a fost livrată.
Concluzionând în sensul că operaţiunea de stornare a fost efectuată în conformitate cu prevederile pct. 63 din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 3055 din 29 octombrie 2009, recurenta a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii de chemare în judecată, astfel cum s-a solicitat.
3. Apărările intimatei-pârâte Curtea de Conturi a României
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare faţă de motivele de recurs ale recurentei, solicitând în esenţă, respingerea recursului declarat ca nefondat şi menţinerea hotărârii pronunţate de prima instanţă, ale cărei argumente sunt legale şi pertinente.
4. Considerentele şi soluţia instanţei de fond
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, faţă de prevederile legale incidente şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ. reţine că nu subzistă în cauză motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând greşita aplicare a legii, în considerarea celor înfăţişate în cele ce urmează.
Expunerea rezumativă a considerentelor cuprinse în hotărârea primei instanţe, de mai sus, evidenţiază împrejurarea că judecătorul fondului a stabilit în mod corect situaţia de fapt, respectiv că înregistrarea unui sold debitor în evidenţele contabile ale societăţii recurente s-a realizat în temeiul unor raporturi contractuale stabilite cu clientul debitor SC H. SA, cu privire la care, în raportul întocmit de intimata Curtea de Conturi s-a reţinut însă că societatea recurentă nu a probat că a întreprins demersuri juridice pentru recuperarea sumei de 262.028,67 RON (debit cu vechime de peste 3 ani) aferentă livrării de apă brută, conform contractului abonament din 27 ianuarie 2000.
Problema de drept ce s-a impus a fi soluţionată de prima instanţă şi care formează, de altfel şi obiectul recursului de faţă o reprezintă determinarea caracterului legal sau nelegal al operaţiunii de stornare a înregistrării contabile cu privire la această sumă, operaţiune desfăşurată ulterior încheierii raportului Curţii de Conturi, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a comunicat şi acestei autorităţi intimate că urmare a reconstituirii facturilor emise şi a corespondenţei purtate cu beneficiarul SC H. SA a rezultat că debitul a cărui existenţă scriptică a fost constatată de organele de control nu corespunde unor cantităţi real furnizate.
Înalta Curte, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, apreciază că judecătorul fondului a realizat o corectă interpretare a probelor existente la dosar, cu referire expresă la corespondenţa dintre părţi, pe baza cărora, astfel cum a reţinut controlul efectuat de Curtea de Conturi, s-a stabilit că a fost livrată cantitatea de apă prevăzută în contract, folosită la producerea energiei electrice şi totodată a interpretat în mod judicios prevederile legale incidente privind operaţiunea de stornare.
Argumentele judecătorului fondului, susţinute de prevederile Legii nr. 82/1991 şi a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1752/2006 sunt judicioase întrucât demonstrează că operaţiunea de stornare, pentru a fi reală şi legală, nu se poate realiza decât cu respectarea unor formalităţi expres indicate, cum ar fi restituirea în totalitate a cantităţii de marfă de către cumpărător, consemnată printr-un proces-verbal semnat de ambele părţi, ceea ce evident că în cauză nu s-a putut proba.
Nu este întemeiată critica recurentei vizând aplicarea de către prima instanţă a unui act normativ abrogat, câtă vreme, în mod corect, judecătorul fondului s-a raportat, în examinarea legalităţii operaţiunii de stornare, la actul normativ incident, în vigoare la data operaţiunii, respectiv 30 noiembrie 2008.
Cum Ordinul nr. 3055 din 29 octombrie 2009 nu era în vigoare la acea dată, susţinerile recurentei nu pot fi primite, fiind evident că raportarea judecătorului fondului la prevederile Legii nr. 82/1991, a contabilităţii şi a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1752/2005, pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, este corectă şi conformă principiului de drept tempus regit actum.
În fine, nefondate sunt şi toate celelalte critici ale recurentei întrucât caracterul fictiv al operaţiunii de stornare, derivând esenţial din nerespectarea prevederilor legale incidente este susţinut şi de argumentele primei instanţe, îmbrăţişate şi de Înalta Curte în sensul că, în anul 2008, este greu de crezut că ar fi fost posibilă restituirea către reclamantă, de beneficiarul SC H. SA a cantităţii de apă livrată şi folosită în urmă cu opt ani. Şi aceasta în condiţiile în care controlul efectuat a evidenţiat că entitatea recurentă nu a facturat şi nu a încasat de la beneficiarul SC H. SA, contravaloarea apei livrate încă din anul 2000.
În fine, Înalta Curte nu poate să nu menţioneze, raportat la numeroasele corespondenţe purtate între recurentă şi beneficiarul SC H. SA în perioada 2006-2008, în sensul solicitării plăţilor conform facturilor evidenţiate ca neachitate, aferente anului 2000, în valoare de 262.028,67 RON, că nu pot fi primite ca fiind credibile susţinerile recurentei în sensul că abia în anul 2008, deci după un interval de opt ani şi ulterior finalizării controlului Curţii de Conturi şi stabilirea debitelor identificate, a constatat că, în realitate, livrările de apă în discuţie nici nu s-au efectuat la parametrii contractului, fiind vorba de simple erori de înregistrare în contabilitate. În fond, în această modalitate recurenta îşi invocă propria culpă, cel puţin în ceea ce priveşte rigurozitatea şi corectitudinea înregistrărilor contabile pe care se impune a le deţine.
Pentru toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Naţională Apele Române împotriva sentinţei nr. 1836 din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1980/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1989/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
