ICCJ. Decizia nr. 1961/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1961/2011
Dosar nr.807/36/2010
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul O.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Casa de Asigurări a Avocaţilor din România şi Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, anularea Deciziei din 4 septembrie 2009 emisă de pârâta Casa de Asigurări a Avocaţilor din România, apreciată ca fiind nelegală.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 4 septembrie 2009, Consiliul Casei de Asigurări a Avocaţilor din România a emis o decizie privind modalitatea de calculare a majorărilor de întârziere pentru neachitarea în termen a contribuţiilor individuale la bugetul sistemului de asigurări sociale şi de pensii al avocaţilor.
S-a susţinut că actul administrativ este nelegal în condiţiile în care, nici în cuprinsul Legii nr. 51/1995 şi nici în cuprinsul OUG nr. 221/2000, nu sunt inserate prevederi aferente plăţii de majorări de întârziere pentru neachitarea în termen a contribuţiilor individuale la bugetul sistemului de asigurări sociale şi de pensii al avocaţilor.
A mai arătat reclamantul că a urmat procedura prealabilă, în sensul revocării actului contestat, însă pentru demersul avut nu a primit niciun răspuns din partea pârâţilor.
Prin întâmpinare, Casa de Asigurări a Avocaţilor din România a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, excepţia lipsei de interes a reclamantului.
Prin Sentinţa civilă nr. 540 din 4 mai 2010 a Tribunalului Constanţa s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, având în vedere că actul contestat este emis de o entitate ce aparţine unei autorităţi publice centrale.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la 14 iunie 2010 sub nr. 807/36/2010, iar la termenul din 7 iulie 2010 reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a art. 17 lit. e), art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, a art. 222 alin. (5) şi art. 308 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat.
2. Soluţia instanţei de fond.
Prin Sentinţa civilă nr. 257/CA din 14 iulie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi a lipsei de interes. S-a respins ca nefondată excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 17 lit. e), art. 23 alin. (4) şi art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, precum şi a dispoziţiilor art. 222 alin. (4) şi art. 308 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat.
Totodată, instanţa de fond a respins ca nefondată acţiunea reclamantului O.I. în contradictoriu cu pârâţii Casa de Asigurări a Avocaţilor din România şi Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că:
- în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, Curtea constată că, faţă de invocarea excepţiei de nelegalitate a unor dispoziţii din Statutul profesiei de avocat, statut adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România în conformitate cu art. 81 lit. b) din Legea nr. 51/1995 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2004, precum şi a unor dispoziţii din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, aprobat de asemenea în şedinţa Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România din mai 2001 în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din OUG nr. 221/2000, Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România are legitimare procesuală pasivă, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca emitent al actelor administrative cu caracter normativ a căror nelegalitate este pusă în discuţie.
De asemenea, în acelaşi context, excepţia lipsei de interes a reclamantului în susţinerea acţiunii este nefondată, folosul practic urmărit fiind anularea Deciziei din 4 septembrie 2009 emise de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România în condiţiile constatării nelegalităţii dispoziţiilor statutare în baza cărora aceasta a fost dată.
- referitor la fondul cauzei, pentru că motivele ce au vizat nelegalitatea unor texte au fost identice, au fost analizate împreună şi s-a spus că chiar dacă dispoziţiile Legii nr. 51/1995 a profesiei de avocat şi al OUG nr. 221/2000 aprobată prin Legea nr. 452/2001 care reglementează organizarea şi funcţionarea Casei de Asigurări a Avocaţilor nu se găseşte nicio dispoziţie care să stabilească eventualele majorări de întârziere la plata contribuţiei sau eventual o dispoziţie care să împuternicească vreun organ al profesiei sau al Casa de Asigurări a Avocaţilor din România să stabilească o asemenea sancţiune pentru asemenea situaţii, nu se poate reţine nelegalitatea dispoziţiilor invocate.
Dispoziţiilor invocate stabilesc următoarele:
1. art. 17 lit. e) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor din România „Structura veniturilor sistemului cuprinde: e) majorări pentru plata cu întârziere a contribuţiilor lunare obligatorii”;
2. art. 23 alin. (4) „Depăşirea cu cel mult 5 zile a termenului de plată prevăzut la alineatul precedent atrage obligaţia de plată a majorărilor de întârziere în favoarea Casei de Asigurări a Avocaţilor din România aplicate la suma datorată, în cuantumul prevăzut în Statutul Profesiei.”
3. art. 27 alin. (2) „Depăşirea termenului de plată atrage obligaţia de plată a majorărilor de întârziere, aplicată la suma datorată, în cuantumul prevăzut în statutul profesiei de avocat.”
4. art. 222 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat "Depăşirea termenului de plată a contribuţiilor prevăzute de prezentul articol atrage obligaţia de plată a majorărilor de întârziere, în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, aplicat la suma datorată.”
5. art. 308 alin. (3) "Depăşirea cu cel mult 5 zile a termenului de plată prevăzut la alineatul precedent atrage obligaţia de plată a majorărilor de întârziere în favoarea Casei de Asigurări a Avocaţilor din România”.
Chiar dacă dispoziţiile Legii nr. 51/1995 şi ale OUG nr. 221/2000 aprobată prin Legea nr. 452/2001 nu cuprind dispoziţii exprese cu privire la instituirea unor majorări de întârziere pentru neplata la termen a contribuţiilor de asigurări sociale, nu se poate reţine nelegalitatea dispoziţiilor mai sus citate.
Potrivit art. 32 din Legea nr. 51/1995 „(1) Avocaţii au propriul sistem de asigurări sociale.
(2) Sistemul de asigurări sociale al avocaţilor este reglementat prin lege şi se bazează pe contribuţia acestora, precum şi pe alte surse prevăzute de lege ori de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.”
De asemenea, art. 42 din aceeaşi lege prevede că "(1) Avocatul este obligat să ţină evidenţele cerute de lege şi de statut cu privire la cauzele în care s-a angajat şi să achite cu regularitate şi la timp taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor din România şi ale filialelor.”
Faţă de dispoziţiile menţionate, Curtea a apreciat că stabilirea unor majorări de întârziere ca sancţiune pentru întârzierea la plata contribuţiilor la Casa de Asigurări a Avocaţilor din România respectă dispoziţiile legale arătate, sumele astfel colectate fiind incluse în structura veniturilor sistemului de asigurări sociale al avocaţilor.
Mai mult, o astfel de sancţiune se impune potrivit principiilor generale ale răspunderii juridice, având nu numai o funcţie punitivă ci şi una educativă, de disciplinare a comportamentului destinatarilor acestor dispoziţii normative. Inexistenţa unor astfel de dispoziţii ar determina, pe lângă producerea unor prejudicii Casei prin neîncasarea la termen a contribuţiilor, şi o insecuritate în ceea ce priveşte formarea bugetului şi, implicit, în ceea ce priveşte acordarea drepturilor corespunzătoare avocaţilor.
Ori, având în vedere că art. 75 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 dă în competenţa Congresului avocaţilor să stabilească organizarea şi funcţionarea Casei de Asigurări a Avocaţilor, prin statutul acesteia, Curtea apreciază că acesta are dreptul de a stabili în sarcina membrilor Uniunii Naţionale a Barourilor din România obligaţia de plată a majorărilor de întârziere.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul O.I. considerând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică.
În motivele de recurs se arată că instanţa de fond nu a analizat nelegalitatea articolelor din Statutul Casei de Asigurări a Asociaţilor şi din Statutul profesiei de avocat prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995 şi ale OUG nr. 221/2000, modificată prin Legea nr. 452 din 18 iulie 2001.
Se susţine că prin dispoziţiile statutare s-a adăugat la lege deoarece se impune plata majorărilor de întârziere deşi în lege nu se prevede acest lucru, iar faptul că Statutul Casei de Asigurări de Sănătate a Avocaţilor se aprobă de către Congresul Avocaţilor nu presupune că acesta are dreptul să emită un statut care să adauge la legea de organizare a acesteia.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, să fie admisă acţiunea aşa cum a fost formulată.
Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Casa de Asigurări a Avocaţilor din România au formulat întâmpinări şi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
În faţa instanţei de fond, reclamantul a solicitat anularea unei decizii prin care a fost stabilit modul de calculare al „majorărilor de întârziere” ca urmare a neachitării la termen a contribuţiilor individuale la bugetul asigurărilor sociale şi de pensii a avocaţilor cu motivarea că în Legea nr. 51/1995 şi OUG nr. 22/2000 nu există o prevedere legală care să statueze obligaţia acestor majorări de întârziere.
Ulterior, reclamantul a invocat şi excepţia de nelegalitate a unor dispoziţii din Statutul Casei de Asigurări de Sănătate a Avocaţilor şi Statutul profesiei de avocat, dispoziţii care prevăd tocmai plata acestor majorări de întârziere.
Instanţa de fond a analizat susţinerile reclamantului şi a respins acţiunea şi excepţia de nelegalitate ca nefondate.
În motivele de recurs se reiau criticile iniţiale şi se invocă încălcarea art. 56 alin. (2) din Legea nr. 24/2009, iar ca temei de drept al recursului se invocă art. 304 pct. 4 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
Raportat la primul temei de drept, cel al art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se constată că în motivele de recurs nu se precizează în ce mod instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti pentru a fi incident acest motiv având în vedere că atât acţiunea cât şi excepţia de nelegalitate invocată puteau fi soluţionate de instanţa de contencios administrativ.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 3041 C. proc. civ., analizând cauza sub toate aspectele, se constată că nu există motive de casare sau modificare a hotărârii instanţei de fond.
Problema majorărilor de întârziere pentru neplata contribuţiilor la asigurările de sănătate sau de pensie este reglementată în mai multe articole din Statutul Casei de Asigurări de Sănătate a Avocaţilor [art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2)] şi din Statutul profesiei de avocat [art. 222 alin. (4), art. 308 alin. (3)].
Recurentul susţine că aceste majorări ar fi nelegale deoarece nu există o prevedere legală care să instituie obligaţia plăţii acestor majorări de întârziere prevăzute în statute care nu sunt legi.
Însă, chiar dacă nu există o prevedere legală expresă, există dispoziţii în Legea nr. 51/1995 care dau posibilitatea instituirii acestor majorări chiar şi prin statut.
Astfel, potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 „Avocaţii au propriul sistem de asigurări sociale”, iar în alin. (2) se prevede că „Sistemul de asigurări sociale al avocaţilor este reglementat prin lege şi se bazează pe contribuţia acestora, precum şi pe alte sume prevăzute de lege ori de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor”.
În acelaşi timp, art. 41 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede că „Avocatul este obligat să ţină evidenţele cerute de lege şi de statut cu privire la cauzele în care s-a angajat şi să achite cu regularitate şi la timp taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor din România şi ale filialelor”.
În raport de aceste dispoziţii, dar şi având în vedere că, potrivit art. 75 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, Congresul Avocaţilor are competenţa de a adopta Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, se poate aprecia că stabilirea majorărilor de întârziere pentru neplata contribuţiilor cu regularitate şi la timp prin prevederi statutare nu este nelegală.
Nu se poate aprecia că prin stabilirea obligaţiei de plată a acestor contribuţii, a cuantumului acestora prin statut s-ar adăuga sau ar fi modificată legea, deoarece chiar prevederile legale se referă la obligaţia de plată în termen a contribuţiilor iar majorărilor apar ca o sancţiune a neplăţii acestora în termen.
O asemenea interpretare este în litera şi spiritul legii având în vedere că fondurile în cadrul sistemului de asigurări sociale ale avocaţilor se constituie, în principal, din aceste contribuţii ale avocaţilor.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de O.I. împotriva Sentinţei nr. 257 din 14 iulie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 1960/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1962/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
