ICCJ. Decizia nr. 1962/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1962/2011
Dosar nr.1412/44/2010
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 242 din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare, formulată de reclamantul Consiliul Local Brăila în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare, a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 99/2010 emisă de autoritatea publică pârâtă, până la soluţionarea Dosarului de fond nr. 1274/44/2010 înregistrat la Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a constatat că, prin Decizia nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de pârâtă, a fost respinsă contestaţia formulată de reclamant şi a fost menţinut Procesul-verbal de constatare din 3 august 2010, în vederea recuperării sumei de 318.034,73 euro.
De asemenea, judecătorul cauzei a reţinut că, pe rolul Curţii de Apel Galaţi, s-a înregistrat Dosarul de fond nr. 1274/44/2010 privind soluţionarea contestaţiei împotriva Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de pârâtă.
Pe de altă parte, instanţa a menţionat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv executarea silită a reclamantei pentru suma de 318.034,73 euro ar afecta grav desfăşurarea normală a activităţii acesteia, precum şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale curente sau a proiectelor sociale aflate în derulare, cât timp nu s-a cenzurat de către magistrat în mod definitiv şi irevocabil legalitatea actului administrativ atacat.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti s-a promovat recurs, în termen legal, de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare, prin care a solicitat modificarea sentinţei atacate şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurenta a indicat următoarele critici de nelegalitate:
1) Hotărârea instanţei nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii – caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În opinia primei instanţe, argumentele reţinute în considerentele hotărârii recurate nu pot fi apreciate drept o motivare a sentinţei, în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Cu alte cuvinte simpla preluare de către judecător a motivelor arătate de către reclamant în cuprinsul acţiunii nu poate fi considerată o motivare a hotărârii.
În concepţia recurentei, motivarea sumară dată hotărârii de admitere a cererii de suspendare reprezintă o adevărată soluţionare a fondului cauzei prin raportare doar la considerentele acesteia.
2) Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub acest aspect, recurenta a invocat incidenţa art. 148 alin. (2) din Constituţia României, a art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, precum şi a art. 45 din Legea nr. 500/2002.
Mai exact, recurenta afirmă că, atâta timp cât Comisia Europeană este instituţia care acordă fondurile nerambursabile, tot această instituţie este singura în măsură să stabilească condiţiile de acordare şi de utilizare ale acestora, respectiv singura în măsură să aprecieze dacă aceste condiţii au fost respectate, cu toate consecinţele ce decurg din acest lucru.
În opinia recurentei, susţinerile reclamantei din motivarea acţiunii (referitoare la interpretarea noţiunilor de nelegalitate – neeligibilitate, regăsite în legislaţia comunitară, cea naţională şi, pe cale de consecinţă, în actul de control) sunt chestiuni care privesc fondul cauzei şi pe care instanţa de fond nu trebuia să le analizeze şi să şi le însuşească, nefiind învestită cu o cerere de anulare a actului administrativ - actul de control.
În legătură cu condiţia cazului bine justificat, recurenta consideră că aceasta nu este îndeplinită.
Mai mult, recurenta afirmă că motivarea cererii de suspendare priveşte cu preponderenţă aspecte de fond, asupra cărora prima instanţă nu s-ar putea pronunţa, întrucât această atitudine procesuală a judecătorului ar echivala cu prejudecarea fondului.
Pe de altă parte, simplele afirmaţii ale reclamantei privind iminenţa producerii unui prejudiciu, fără a fi probate, în sensul art. 1169 C. civ., nu puteau fi reţinute ca argument pentru admiterea cererii de suspendare.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La termenul de judecată din 1 aprilie 2011, instanţa de control judiciar a apreciat că excepţia tardivităţii recursului este neîntemeiată, avându-se în vedere prevederile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi actele existente la dosar.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., dar şi al art. 21 şi art. 28 al Legii contenciosului administrativ, că se impune admiterea recursului.
În alţi termeni, instanţa de control judiciar constată, în primul rând, că, în speţa de faţă, devine incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea judecătorească nu a fost motivată, în sensul impus de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte reaminteşte faptul că prima instanţă a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de suspendare a unui act administrativ.
Mai exact trebuie remarcat faptul că, prin cererea introductivă, Consiliul Local Brăila a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare.
Temeiul juridic al acţiunii invocat de reclamant a fost reprezentat de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Însă, în finalul cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare, precum şi a procesului-verbal de constatare încheiat de pârâtă la data de 3 august 2010 şi înregistrat la Ministerul Finanţelor Publice - Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare şi, respectiv, la data de 9 august 2010 la registratura sa, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei învestite cu soluţionarea fondului cauzei.
În altă ordine de idei, prima instanţă a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 99/2010 emisă de pârâtă, până la soluţionarea Dosarului de fond nr. 1274/44/2010 înregistrat la Curtea de Apel Galaţi, în temeiul art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Cu alte cuvinte magistratul s-a pronunţat pe un alt temei juridic şi pe o acţiune informă sub aspectul obiectului.
O primă observaţie care se impune a fi făcută este aceea că judecătorul trebuie să pună în discuţia părţilor pretenţiile reclamantului, în condiţiile în care, aşa cum am precizat anterior, acţiunea era ambiguă din punctul de vedere al obiectului.
Această atitudine procesuală a magistratului era impusă de principiul rolului activ al instanţei specific procesului civil, impus de art. 129 C. proc. civ.
În alt registru de idei, clarificarea pretenţiilor concrete ale celui care a promovat cererea de suspendare era necesară, întrucât art. 129 alin. (4) C. proc. civ. arată că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Aşadar, din cele expuse mai sus, rezultă că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În acest context, este de remarcat că art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţilor actelor de procedură. De aceea, se poate susţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1 – 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Revenind la incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cauză, trebuie să fie realizate o serie de consideraţii de ordin doctrinar.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5, C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.
Motivarea se face în concret, simpla afirmaţie că un fapt rezultă din probele dosarului, fără să se arate în ce constau alte probe, constituind, în realitate, o nemotivare.
Or, în speţa de faţă, prima instanţă nu a soluţionat pe fond cererea de suspendare, întrucât nu a făcut nicio referire în considerentele sentinţei la condiţia cazului bine justificat impusă pentru temeinicia unei cereri de suspendare de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Aşadar, Înalta Curte apreciază că prima instanţă nu a cercetat fondul cauzei, prin motivarea superficială pe care a realizat-o în sentinţa contestată în prezenta cale extraordinară de atac.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar constată că cerinţa existenţei pagubei iminente prevăzută de legiuitor a fost reţinută de Curtea de Apel, avându-se în vedere doar susţinerile reclamantului din acţiune, fără a se individualiza probatoriul care a condus la o asemenea concluzie.
În plus, se cere a arăta faptul că o cerere de suspendare a unui act administrativ poate fi admisă dacă sunt întrunite cele două condiţii prevăzute de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004: cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube.
În raport de cele precizate mai sus, este evident faptul că motivarea sentinţei recurate nu îndeplineşte cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, insuficienta motivare a sentinţei contestate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce atrage, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În aceeaşi ordine de idei, mai trebuie semnalat faptul că procesul-verbal de control amintit de reclamant a fost depus pentru prima dată în recurs, ceea ce demonstrează încă o dată că prima instanţă nu a putut cerceta temeinicia cererii de suspendare, datorită lipsei acestui act administrativ contestat de la dosarul cauzei.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În speţa de faţă, instanţa de trimitere trebuie să stabilească în mod precis cadrul procesual prin indicarea obiectului acţiunii de către reclamant (datorită ambiguităţii pretenţiilor sale concrete), în baza rolului activ al judecătorului, trebuie să se pronunţe asupra cererii de suspendare atât sub aspectul inadmisibilităţii sale (ca urmare a inexistenţei unei cauţiuni impusă de art. 215 alin. (2) C. proCod Fiscal – motiv invocat la ultimul termen de judecată a recursului), dar şi al temeiniciei sale (prin analizarea corespunzătoare a celor două condiţii prevăzute de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004).
De asemenea, instanţa de trimitere va avea în vedere faptul că Decizia nr. 99/2010 emisă de autoritatea publică recurentă a respins contestaţia administrativă depusă împotriva Procesului-verbal de control din 3 august 2010, ca nefondată.
În alţi termeni, în eventualitatea în care intimatul-reclamant îşi menţine obiectul cererii (în sensul că solicită suspendarea Deciziei nr. 99/2010), se va avea în vedere faptul că acest act administrativ nu este executoriu din oficiu, datorită conţinutului său dispozitiv.
Pe cale de consecinţă, nu poate opera suspendarea executării unui asemenea act.
Pe de altă parte, instanţa de trimitere trebuie să suplimenteze probatoriul privind stadiul Dosarului de fond nr. 1274/44/2010, în care se pune problema anulării procesului-verbal de control şi a deciziei de respingere a contestaţiei administrative.
În raport de cele expuse anterior, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauze spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice - Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare împotriva Sentinţei nr. 242 din 10 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 1961/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1964/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
