ICCJ. Decizia nr. 2107/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2107/2011
Dosar nr. 5557/2/2009
Şedinţa publică de la 8 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta P.E. a chemat in judecata paratul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând instanţei de contencios administrativ ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acestuia, prin intermediul Ambasadei României la Chişinău, de a primi cererea reclamantei şi actele necesare cu privire la redobândirea cetăţeniei române.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că din data de 20 septembrie 2006 a făcut demersuri la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău, în vederea depunerii cererii şi actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, şi fiind refuzată cu motivul că trebuie să depună mai întâi o cerere de intenţie în vederea programării în acest sens, a depus o astfel de cerere de intenţie, fără însă ca Secţia Consulară să stabilească data prezentării reclamantei.
La data de 24 septembrie 2006 reclamanta a depus o cerere prealabila la Ministerul Afacerilor Externe şi Ambasada României la Chişinău şi a invocat obligaţia de soluţionare a cererii intr-un termen rezonabil, ce nu poate depăşi 6 luni termen care nu a fost respectat de pârât.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 425 din 22 ianuarie 2010, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a admis acţiunea formulată de reclamantă, obligând pârâtul să primească cererea acesteia şi actele necesare redobândirii cetăţeniei române.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu este întemeiată, întrucât, deşi reclamanta a susţinut că a formulat o primă cerere în anul 2006, totuşi, aceasta a revenit cu o astfel de cerere şi ulterior, ceea ce înseamnă că, termenul de prescripţie prevăzut de art. 11 Legea nr. 554/2004 nu a fost depăşit.
Pe fondul cauzei, a reţinut că termenul de mai mult de 6 luni, cât a trecut de la formularea cererii poate fi considerat nerezonabil în accepţiunea art. 10 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997. Dreptul de soluţionare într-un termen rezonabil, reţine instanţa de fond, reprezintă o garanţei pentru soluţionarea echitabilă atât în procedura prealabilă cât şi în contencios, fiind statuat în Convenţia europeană a drepturilor omului.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe.
În motivarea recursului, se arată că instanţa a pronunţat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greşită a legii, atunci când a apreciat că „refuzul pârâtului(…) nu poate fi justificat” , având în vedere faptul că din jurisprudenţa europeană rezultă că un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt şi, că există o justificare argumentată a împrejurării că reclamantei nu i s-a stabilit încă o dată pentru a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române.
Recurentul susţine că pentru instanţa de fond nu a avut relevanţă starea obiectivă de fapt, invocată de Ministerul Afacerilor Externe - „faptul că există un număr foarte mare de cereri care depăşeşte puterea de lucru a Secţiei Consulare a Ambasadei” - deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare sub potenţialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera şi pe care şi l-a dorit să se atingă în anii următori.
Recurentul susţine apoi, că la data formulării recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău. Dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
În lipsa unei culpe administrative, recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantulei.
Consideră recurentul că, nu a fost indicat un temei legal pentru a sprijini ideea că stabilirea în cadrul activităţii Ministerului Afacerilor Externe a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetăţeniei poate fi asimilată unui refuz nejustificat, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezelor cuprinse în definiţia legală a acestui termen juridic.
„Termenul rezonabil" de soluţionare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăseşte în legislaţia română de lege lata.
Recurentul mai menţionează că, durata acestui termen rezonabil a fost decantată în jurisprudenţa CEDO dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte reclamanta.
Pe de altă parte, instanţa nu avea nici un temei legal pentru a obliga Ministerul Afacerilor Externe să primească cererea reclamantei în termen de 6 luni iar sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispoziţiilor normative scrise) şi este inacceptabil ca instanţa română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo-saxon.
Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabileşte în funcţie de toate circumstanţele relevante.
Recurentul susţine apoi, că având în vedere că legiuitorul a stabilit că numărul maxim de cereri primite în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate depăşi 30.000 de persoane, şi cum în baza de date a Secţiei Consulare a României în Republica Moldova se regăsesc peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire a cetăţenei, criteriul cronologic de programare, fixat deja în practica Ministerul Afacerilor Externe a dobândit un deplin suport legal, şi mai mult, are un caracter obligatoriu atât faţă de autoritatea solicitată, cât şi faţă de petenţi.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În cauză, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport cu materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii - 20 septembrie 2006 - şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, deoarece autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Totodată, stabilirea de către instanţă, în sarcina pârâtului a obligaţiei de a primii cererea reclamantei,având în vedere că cererea acesteia este mai veche de 6 luni a fost făcută în stricta aplicare a cadrului legal existent în materie, ca o reparaţie echitabilă acordată reclamantei pentru nesoluţionarea cererii înregistrate de aceasta încă din septembrie 2006, aceasta în aplicarea dispoziţiilor art. 10 Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 (dispoziţii anterior citate) precum şi a dispoziţiilor art. 18 alin. (6) Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora, „ Instanţa, soluţionând cererea (…) poate stabili, prin dispozitiv (…) un termen de executare”(…).
În aceste condiţii, susţinerea recurentului privitoare la lipsa de temei juridic a hotărârii primei instanţe, în ceea ce priveşte stabilirea acestei obligaţii în sarcina sa, este vădit nefondată.
Faptul că legiuitorul român a hotărât să îmbunătăţească cadrul legislativ în ceea ce priveşte procedura de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei române constituie un aspect irelevant în cauză, întrucât faptul că, potrivit art. II din noua lege, începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării cererilor de redobândire sau acordare a cetăţeniei române, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 101 Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se vor înfiinţa birouri teritoriale în subordinea Direcţiei cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, nu poate fi primit ca argument pertinent pentru justificarea nesoluţionării într-un termen rezonabil a cererii reclamantei, depusă în anul 2006, imposibilitatea asigurării anterioare de către Statul Român a unui cadru administrativ corespunzător pentru preluarea şi analiza într-un termen rezonabil a cererilor de genul celei în discuţie, neputând fi opusă, aşadar, reclamantei.
Pentru toate aceste considerente, recursul formulat în cauză este nefondat şi va fi respins, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 425 din 22 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2104/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2109/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
