ICCJ. Decizia nr. 2184/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2184/2011
Dosar nr. 502/45/2009
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Instanţa de fond
1.Acţiunea reclamantei
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A.A., reprezentant al S. IPURL, a formulat contestaţie împotriva deciziei emise de Uniunea Naţională a Practicienilor în insolvenţă din România - Comisia Superioară de Disciplină la data de 22 mai 2009, prin care a fost admisă cererea de strămutare a cererii de cercetare disciplinară formulată de SCA P.A., în calitate de reprezentant al SC M.E.I. SA Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul a expus istoricul împrejurărilor care au condus la adoptarea deciziei contestate şi a susţinut, în esenţă, că O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare , nu cuprinde nicio dispoziţie referitoare la posibilitatea strămutării unei plângeri disciplinare, iar din cuprinsul art. 83 coroborate cu cele ale art. 29 alin. (2) din O.U.G., rezultă că printre atribuţiile Comisiei Superioare de Disciplină nu se numără şi aceea de a se pronunţa asupra unei cereri de strămutare.
Totodată, reclamantul a arătat că în cererea de strămutare s-a susţinut în mod greşit şi fără indicarea textului legal, că dispoziţiile Statutului Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România se completează cu dispoziţiile C. proc. civ., iar art. 39 C. proc. civ. stabileşte doar instanţa competentă să judece cererile de strămutare, însă Comisia Superioară de Disciplină era obligată să verifice cu prioritate dacă avea competenţa de a soluţiona o atare cerere.
A arătat reclamantul susţine că nu există în realitate niciun motiv care să conducă la concluzia că acţiunea disciplinară împotriva sa ar trebui soluţionată de o comisie de disciplină din altă filială, iar pretinsele relaţii şi influenţe la care se face referire în plângere nu există.
2.Apărările pârâtei
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Iaşi, în raport cu dispoziţiile art. 69 alin. (6) din Legea nr. 254/2007 şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (excepţie care a fost respinsă de instanţă prin încheierea din data de 14 decembrie 2009), precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la dispoziţiile art. 40 alin. (4) C. proc. civ..
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că potrivit legii, Comisia Superioară de Disciplină are competenţa de soluţionare a plângerilor pe fond, a contestaţiilor, precum şi competenţa de a dispune măsuri organizatorice în scopul respectării de către membri a principiilor de etică profesională.
3.Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 105/CA din 3 mai 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamant şi a constatat nulitatea absolută a deciziei din 22 mai 2009 emisă de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Comisia Superioară de Disciplină.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin decizia din 22 mai 2009, Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Comisia Superioară de Disciplină, a admis cererea de strămutare formulată de reclamanta SC M.E.I. SA, în contradictoriu cu S. IPURL Iaşi, şi a dispus strămutarea Dosarului nr. 2/2009 aflat pe rolul Comisiei de disciplină a filialei Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România Iaşi, către Comisia de disciplină a filialei Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România Bucureşti, constatând imposibilitatea de fapt a Comisiei de disciplină Iaşi de a soluţiona acţiunea disciplinară, din cauza repetatelor abţineri ale membrilor, care au determinat imposibilitatea constituirii completului, ceea ce poate justifica o bănuială legitimă cu privire la imparţialitatea acestei Comisii.
În motivarea deciziei, Comisia, reţinând că justiţia disciplinară trebuie să se realizeze într-un termen rezonabil, a apreciat, apelând la analogia juris, că poate să dispună strămutarea dosarului, pentru a permite realizarea justiţiei disciplinare (cercetarea administrativă) respectiv dispunerea de măsuri necesare dacă este cazul.
A reţinut instanţa că la data emiterii deciziei contestate (22 mai 2009), nu existau, nici în cuprinsul O.U.G. nr. 86/2006 şi nici în cuprinsul Statutului de organizare şi funcţionare a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, prevederi potrivit cărora Comisia Superioară să poată dispune strămutarea unei cauze de la o comisie de disciplină la alta.
Totodată, a constatat instanţa că dispoziţiile art. 29 alin. (2) lit. j) din Statutul de organizare şi funcţionare al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, conform cărora Comisia Superioară de Disciplină are şi posibilitatea de a dispune strămutarea plângerilor disciplinare, şi cele ale art. 121 din anexa nr. 3 la acelaşi Statut, care stabilesc situaţiile în care se poate dispune strămutarea, au fost introduse prin Hotărârea din 12 iunie 2009 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Congresului Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România din 2007, privind aprobarea Statutului Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România şi a Codului de etică profesională şi disciplină ale Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, deci după data de 22 mai 2009, hotărârea fiind publicată în M. Of. nr. 527/30.07.2009.
Curtea de apel a concluzionat că la data emiterii deciziei de strămutare nu existau nici în O.U.G. nr. 86/2006 şi nici în Statutul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, dispoziţii în baza cărora Comisia Superioară de Disciplină să aibă printre atribuţii strămutarea plângerilor disciplinare şi nici o interpretare prin analogie nu este de natură să suplinească lipsa unor dispoziţii legale exprese care să reglementeze în această materie, nefiind incidente dispoziţiile art. 40 C. proc. civ., întrucât Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România nu este instanţă de judecată.
Pentru aceleaşi argumente, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, reţinând că decizia pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină poate şi trebuie să fie supusă controlului judecătoresc, în caz contrar producându-se o gravă încălcare a principiului liberului acces la justiţie garantat prin art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A mai reţinut instanţa că măsura strămutării, dispusă în lipsa unor prevederi legale, nu se înscrise în categoria „măsurilor organizatorice” pe care Comisia Superioară de Disciplină le poate lua în scopul respectării, de către membrii săi, a principiilor de etică profesională, conform art. 29 alin. (2) din Statut, iar strămutarea unei cercetări disciplinare la o altă comisiei „cu mai multă experienţă” nu are nicio legătură cu organizarea internă a Uniunii.
II.Instanţa de recurs
1.Criticile pârâtei
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, care a criticat-o pentru nelegalitate şi pentru netemeinicie, invocând în drept dispoziţiile art. 304 alin. (3) şi (9), precum şi art. 3041 C. proc. civ., arătând în esenţă următoarele:
- hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţe, deoarece potrivit art. 69 alin. (6) din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea practicienilor în insolvenţă, aprobată prin Legea nr. 254/2004 „împotriva deciziei comisiei superioare de disciplină persoana lezată poate forma acţiune în contencios administrativ, la Curtea de Apel Bucureşti”.
A concluzionat recurenta că aceste norme de competenţă sunt de strictă interpretare, în acest sens fiind şi prevederile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, chiar dacă este vorba de o cerere incidentală în materia disciplinară privind practicienii în insolvenţă, astfel încât în mod greşit soluţionarea cererii de suspendare a strămutării s-a făcut de către Curtea de Apel Iaşi, cu încălcarea competenţei exclusive prevăzute de lege în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, solicitându-se casarea sentinţei atacate în temeiul art. 304 alin. (3) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei competente material.
- hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi s-a dat cu aplicarea greşită a legii;
Recurenta a învederat că prin adresa din 20 februarie 2009 a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România - Comisia Superioară de disciplină a fost sesizată de SC M.E.I. SA cu privire la faptele de concurenţă neloială din partea administratorului judiciar al debitoarei SC F. SA - A.A. - reprezentant al S. IPURL, iar prin decizia din 8 mai 2009 pronunţată în Dosarul nr. 9/2008 s-a declinat competenţa către Comisia de disciplină a filialei Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România Iaşi, sesizată cu o altă plângere, nesoluţionată de peste 4 luni, datorită abţinerii unor membrii ai comisiei sau pentru alte incidente procedurale, neputându-se îndeplini nici un alt act de procedură.
A mai arătat recurenta că urmare a tergiversărilor şi repetatelor abţineri în Dosarul comisiei de disciplină Iaşi din 2009, la data de 15 mai 2009 SC M.E.I. SA a formulat o cerere de strămutare la data de 15 mai 2009, admisă prin decizia Comisiei Superioare de Disciplină din 22 mai 2009, care a dispus strămutarea dosarului la Comisia de Disciplină a Filialei Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România Bucureşti, în scopul unei bune şi corecte administrări a justiţiei profesionale, aplicându-se prin analogie normele C. proc. civ. din materia strămutării, situaţie reglementată ulterior, prin modificarea art. 29 alin. (2) din Statutul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România.
S-a susţinut că acţiunea este inadmisibilă, deoarece potrivit art. 450 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă niciunei căi de atac, prevederi legale aplicabile şi în această cauză, deoarece decizia de strămutare a dosarului disciplinar neavând nici o influenţă asupra desfăşurării în continuare a procedurii insolvenţei SC F. SA, în acest sens fiind şi Deciziile nr. 92/1996 şi nr. 56/2002 prin care Curtea Constituţională a motivat că art. 40 alin. (2) C. proc. civ. privind strămutarea unei pricini, la o altă instanţă, pentru motivele prevăzute de acest text, nu încalcă principiului liberului acces la justiţie garantat de art. 21 din Constituţia României.
S-a solicitat pentru aceste considerente, admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa criticată, prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de motivele incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin sentinţa nr. 105/CA din 3 mai 2010 Curtea de Apel Iaşi, a admis acţiunea reclamantului A.A. - reprezentant al S. IPURL şi a constata nulitatea absolută a deciziei din 22 mai 2009 emisă de pârâta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Comisia Superioară de Disciplină prin care s-a admis cererea de strămutare formulată de SC M.E.I. SA Bucureşti şi s-a dispus strămutarea Dosarului nr. 2/2009 aflat pe rolul Comisiei de Disciplină a Filialei Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România Iaşi privind reclamantul, către Comisia de Disciplină a Filialei Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România Bucureşti.
Primul motiv de recurs care vizează necompetenţa Curţii de Apel Iaşi de a soluţiona o cerere de strămutare formulată într-o cauză disciplinară privind un practician în insolvenţă, pentru care O.U.G. nr. 86/2006 instituie o competenţă exclusivă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti este întemeiat.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (6) din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea practicienilor în insolvenţă, decizia Comisiei Superioare de disciplină pronunţată cu privire la un practician în insolvenţă poate fi atacată pe calea contenciosului administrativ, la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin urmare, în cazul practicienilor în insolvenţă, actul normativ de organizare a acestora a reglementat o jurisdicţie specială, precum şi o instanţă specializată în soluţionarea contentaţiilor formulate de cei nemulţumiţi de hotărârile pronunţate în materie disciplinară de către Comisia Superioară de Disciplină, competentă să soluţioneze la rândul său contestaţiile împotriva hotărârilor Comisiilor de Disciplină constituite la nivel local, de filiale.
Faţă de aceste dispoziţii imperative, care reglementează competenţa exclusivă a unei instanţe în domeniul acţiunilor disciplinare declanşate împotriva practicienilor în insolvenţă, rezultă că nici o altă instanţă competentă teritorial în materia contenciosului administrativ, în afara Curţii de Apel Bucureşti, nu poate soluţiona nici contestaţiile împotriva deciziilor comisiei superioare de disciplină - art. 69 alin. (4) din Legea nr. 86/2006 şi nici cererile incidentale, inclusiv cererile de strămutare formulate în cadrul procedurii disciplinare începute împotriva practicienilor în insolvenţă.
Împrejurarea că la data pronunţării deciziei de strămutare din 22 mai 2009 de către Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România nu exista reglementată posibilitatea strămutării contestaţiilor disciplinare formulate de practicienii în insolvenţă (această modificare fiind adoptată ulterior, prin hotărârea Congresului Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România publicată prin M. Of. nr. 527/30.07.2009) nu este de natură să conducă la o altă concluzie, faţă de prevederile fără echivoc ale legii speciale - art. 69 alin. (6) din O.U.G. nr. 86/2006, care derogă de la competenţa generală stabilită în materia contenciosului administrativ prin art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Faţă de acest considerente, urmează a se admite recursul pârâtei în temeiul dispoziţiilor art. 304 alin. (3) C. proc. civ., a se casa sentinţa atacată şi a se trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care urmează să aibă în vedere, cu ocazia judecării cererii şi celelalte motive invocate de recurenta-pârâtă în temeiul art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care vizează fondul cererii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Comisia Superioară de Disciplină împotriva sentinţei civile nr. 105/CA din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2178/2011. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 2187/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
