ICCJ. Decizia nr. 2187/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2187/2011
Dosar nr. 476/57/2010
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 aprilie 2010 pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.O.I. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:
Anularea Ordinului nr. 247 din 12 octombrie 2009 emis de pârâtă;
Repunerea sa în situaţia anterioară emiterii ordinului în sensul:
- reintegrării sale în funcţia corespunzătoare rezultată ca urmare a reorganizării, în temeiul Legii nr. 329/2009, a Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială Sibiu prin preluarea activităţii şi personalului potrivit dispoziţiilor legii respective şi ale H.G. nr. 1384/2009;
- plăţii unei despăgubiri reprezentând suma drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit, indexate, majorate şi reactualizate, precum şi a celorlalte drepturi - sporuri, stimulente - de la momentul încetării nelegale a contractului de management şi până la reîncadrarea efectivă în funcţia rezultată în urma reorganizării Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială Sibiu.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, următoarele:
A fost numit în funcţia de director coordonator la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sibiu prin Ordinul nr. 847 din 25 mai 2009 şi, ulterior, a încheiat contract de management cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Reclamantul susţine că Ordinul nr. 247 din 12 octombrie 2009, prin care a fost revocat din funcţia de director coordonator la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sibiu, este nelegal întrucât a fost emis de Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale, care nu era parte în contractul de management, şi cu nerespectarea dispoziţiilor din legislaţia muncii, deoarece contractul respectiv este asimilat contractului individual de muncă. Mai susţine reclamantul că nelegalitatea ordinului contestat derivă din faptul că a fost emis cu nerespectarea dispoziţiilor art. VIII din O.U.G. nr. 105/2009 şi este lovit de nulitate absolută întrucât nu respectă dispoziţiile legale referitoare la forma actului prevăzute de art. 62 alin. (2) şi art. 74 alin. (1) C. muncii.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 162/CA din 8 iunie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.O.I. şi, în consecinţă, a dispus anularea Ordinului nr. 247 din 12 octombrie 2009 emis de pârâtă, a obligat-o pe pârâtă la plata unei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre suma reprezentând salariile indexate, majorate şi recalculate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul pe perioada cuprinsă între data încetării contractului de management şi data de 30 noiembrie 2009 şi suma reprezentând drepturile salariale de care a beneficiat pe aceeaşi perioadă pentru funcţia ocupată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu şi a respins în rest acţiunea reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte competenţa emiterii ordinului contestat, instanţa a reţinut că, prin Ordinul nr. 1636 din 9 octombrie 2009, ministrul muncii a delegat în favoarea preşedintelui Agenţiei competenţa în vederea emiterii actelor de revocare din funcţie a conducătorilor agenţiilor judeţene pentru prestaţii sociale şi direcţiilor judeţene de muncă şi protecţie socială.
Apreciind cu privire la natura juridică a actului contestat, în raport cu dispoziţiile art. III alin. (4), (6) şi (7) din O.U.G. nr. 37/2009, ale art. 10 din H.G. nr. 527/2009 şi ale art. IV pct. 11 din O.U.G. nr. 105/2009, precum şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1257/2009, instanţa a analizat ordinul contestat şi din perspectiva respectării prescripţiilor edictate de C. muncii.
Astfel, instanţa a reţinut că la emiterea ordinului nu au fost respectate dispoziţiile art. 73 alin. (1) şi art. 76 C. muncii şi ale art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 referitoare la dreptul de preaviz. De asemenea, a reţinut instanţa că, în măsura în care nu a fost indicat niciunul din motivele prevăzute de art. 9 lit. a)-h) din contractul de management cadru în forma reglementată de H.G. nr. 527/2009, invocarea de către pârâtă a dreptului de a iniţia desfiinţarea actului oricând în perioada celor 4 ani apare ca nelegală. Totodată, a reţinut Curtea de apel că î nşiruirea unor acte normative sau individuale nu suplineşte lipsa motivării ordinului, ce reprezintă o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează anularea actului .
A reţinut instanţa că este neîntemeiată cererea reclamantului de reintegrare în funcţia corespunzătoare celei deţinute anterior rezultată ca urmare a reorganizării Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială Sibiu, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 1629 din 3 decembrie 2009, prin care a fost constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 1-5 şi 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009 şi în raport cu prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, deoarece, la expirarea termenului de 45 de zile de la pronunţarea deciziei respective, funcţia de director coordonator prevăzută de textele declarate neconstituţionale din O.U.G nr. 105/2009 nu mai are o reglementare legală, iar reclamantul nu mai poate fi reintegrat într-o funcţie care nu mai are temei de a se regăsi în statul de funcţii. În acest sens, instanţa a avut în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 413 din 14 aprilie 2010 .
Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri reprezentând drepturile salariale indexate, majorate şi recalculate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu i-ar fi încetat contractul de management, instanţa a constatat că aceasta este întemeiată, pentru diferenţa dintre drepturile salariale de care ar fi beneficiat şi cele încasate pentru funcţia publică pe care a revenit, atâta timp cât revocarea sa din funcţie s-a realizat în mod nelegal.
3. Cererile de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 162/CA din 8 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamantul S.O.I., cât şi pârâta Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale.
3.1. Recursul declarat de reclamantul S.O.I.
Prin recursul formulat, recurentul-reclamant S.O.I. critică sentinţa pronunţată de Curtea de apel pentru nelegalitate şi neteminicie critică sentinţa pronunţată de Curtea de apel pentru nelegalitate şi neteminicie, invocând dispoziţiile art. 299-art. 316 C. proc. civ..
Printr-o primă critică din recurs, recurentul-reclamant susţine că soluţia instanţei de respingere a cererii de reintegrare în funcţia corespunzătoare rezultată în urma reorganizării Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială Sibiu, în temeiul Legii nr. 329/2009, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. În acest sens, recurentul-reclamant susţine că, urmare reorganizării instituţiei în temeiul Legii nr. 329/2009 şi H.G. nr. 1384/2009, funcţia de director coordonator al direcţiei a fost transformată în funcţia de director coordonator adjunct al agenţiei judeţene pentru prestaţii sociale, astfel că, dacă nu ar fi intervenit Ordinul nr. 247 din 12 octombrie 2009, ar fi trebuit să ocupe funcţia de director coordonator adjunct al agenţiei judeţene, ca urmare a preluării personalului fostei direcţii judeţene. Mai susţine recurentul-reclamant că, ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 413/2010 şi având în vedere Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1/1995 şi nr. 1629/2009 şi prevederile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, instanţa de fond trebuia să constate că are calitatea de funcţionar public şi să dispună reintegrarea în funcţia corespunzătoare rezultată în urma reorganizării instituţiei.
Printr-o a altă critică din recurs, recurentul-reclamant susţine că instanţa în mod greşit a dispus plata unei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre suma reprezentând salariile indexate, majorate şi recalculate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada cuprinsă între data încetării contractului de management, respectiv 12 octombrie 2009 şi data de 30 noiembrie 2009 şi suma reprezentând drepturile salariale de care a beneficiat pe aceeaşi perioadă pentru funcţia ocupată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu. Sub acest aspect, recurentul-reclamant susţine că, în raport cu dispoziţiile art. 78 alin. (1) C. muncii şi cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 193/2001, plata despăgubirilor nu poate fi diminuată cu salariul pe care l-a obţinut de la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu. Totodată, recurentul-reclamant susţine că instanţa în mod greşit a limitat acordarea despăgubirilor până la data de 30 noiembrie 2009, deoarece instanţa trebuia să ia în considerare considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 413/2010 în sensul acordării despăgubirilor până la data reintegrării efective în funcţie.
3.2. Recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale
Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale critică sentinţa pronunţată de Curtea de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Susţine recurenta-pârâtă că temeiul emiterii ordinului contestat îl reprezintă O.U.G. nr. 105/2009, că lipsa motivării explicite nu conduce la anularea actului şi că reclamantul nu mai putea fi menţinut în funcţie, întrucât O.U.G. nr. 37/2009, în temeiul căreia fusese numit, a fost abrogată şi declarată neconstituţională. Mai susţine recurenta-pârâtă că instanţa în mod greşit a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor C. muncii, deoarece contractul de management este un contract atipic, astfel că nu trebuie respectat nici termenul de preaviz şi nici obligaţia de notificare prealabilă scrisă, având în vedere prevederile art. 9 alin. (1) lit. h) din H.G. nr. 527/2009.
Totodată, recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit a fost obligată la plata despăgubirilor, atâta timp cât actul contestat a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ., Curtea constată următoarele:
În ceea ce priveşte circumstanţele cauzei, este necontestat de către ambele părţi faptul că reclamantul S.O.I. a fost numit în funcţia de director coordonator la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sibiu prin Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 847 din 25 mai 2009, emis în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, şi, ulterior, a încheiat contract de management cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. De asemenea, este necontestat de către părţi faptul că reclamantul a fost revocat din funcţia de director coordonator la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sibiu prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Prestaţii Sociale nr. 247 din 12 octombrie 2009, care a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009.
Temeinicia acţiunii în contencios administrativ se apreciază inclusiv prin prisma interesului pe care îl justifică persoana reclamantă în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, conform cărora prin interes legitim privat se înţelege „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat”, întrucât, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, se poate adresa instanţei de contencios administrativ persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim.
Astfel fiind, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ are sarcina de a justifica existenţa unui drept ori a unui interes legitim în considerarea căruia formulează acţiunea în contencios administrativ.
Or, în cauză, înainte de a proceda la o analiză punctuală a celor reţinute de instanţa fondului, precum şi a criticilor din recursurile formulate de recurentul-reclamant şi de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că atât dreptul cât şi interesul urmărite de reclamant prin promovarea acţiunii sunt lipsite de caracter legitim, întrucât actul de numire în funcţia de director coordonator la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sibiu, funcţie în care solicită reintegrarea, este lipsit de o bază legală ca urmare a faptului că au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile O.U.G. nr. 37/2009, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, definitivă şi obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
Prin urmare, viciul de constituţionalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009, antrenează şi viciul de legalitate al actului administrativ de numire emis în baza acestuia, respectiv Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 847 din 25 mai 2009, act care devine astfel inexistent.
În acest sens, Curtea are în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 414/2010 referitoare la neconstituţionalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999, atunci când, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 şi nr. 1629 din 3 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data în aplicarea celor două ordonanţe de urgenţă)”.
Deci, cu alte cuvinte, legitimitatea dreptului şi interesului reclamantului în promovarea acţiunii au fost viciate prin declararea neconstituţionalităţii actului normativ în temeiul şi în executarea căruia a fost numit în funcţia publică în care urmăreşte să fie reintegrat ca efect al anulării Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Prestaţii Sociale nr. 247 din 12 octombrie 2009.
La pronunţarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa anterioară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii: decizia nr. 4084 din 5 octombrie 2010, decizia nr. 4030 din 1 octombrie 2010, decizia nr. 4419 din 19 octombrie 2010, decizia nr. 5003 din 16 noiembrie 2010, decizia nr. 5004 din 16 noiembrie 2010, decizia nr. 5005 din 16 noiembrie 2010, decizia nr. 5463 din 8 decembrie 2010.
Pentru considerentele arătate, Curtea constată că este nefondat recursul declarat de reclamantul S.O.I., fiind fondat recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar hotărârea pronunţată de Curtea de apel este lipsită de temei legal, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) cu referire la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale şi va fi modificată sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantul S.O.I., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.O.I. împotriva sentinţei civile nr. 162/CA din 8 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale împotriva aceleiaşi sentinţe civile.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul S.O.I., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2184/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2188/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
