ICCJ. Decizia nr. 2191/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2191/2011
Dosar nr. 644./36/2010
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ şi fiscal, la data de 6 mai 2010, reclamanta R.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Inspecţia Muncii, suspendarea executării deciziei din 13 octombrie 2009 şi revenirea la situaţia anterioară în sensul menţinerii contractului de management şi achitarea drepturilor ce decurg din derularea acestui contract.
Prin decizia din 13 octombrie 2009, emisă de inspectorul general de stat al Inspecţiei Muncii, s-a dispus că, începând cu data de 14 octombrie 2009, reclamantei, având funcţia de director coordonator adjunct în domeniul relaţiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Tulcea, îi încetează contractul de management din 25 mai 2009, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 105/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 253/CA din 9 iulie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi, în consecinţă, a respins acţiunea îndreptată împotriva acestui pârât. Prin aceeaşi sentinţă, Curtea de apel a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus suspendarea executării deciziei din 13 octombrie 2009 emise de Inspecţia Muncii.
Recursul declarat de pârâta Inspecţia Muncii împotriva sentinţei nr. 253/CA din 9 iulie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 3859 din 24 septembrie 2010, iar sentinţa atacată a fost casată şi cauza a fost trimisă, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă. Pentru pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 cu referire la art. 85 C. proc. civ., întrucât pârâta Inspecţia Muncii nu a fost legal citată pentru termenul de judecată din 8 iulie 2010, când pronunţarea deciziei a fost amânată la data de 9 iulie 2010.
Rejudecând cauza după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 14/CA din 12 ianuarie 2011 a hotărât următoarele:
- a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile, invocată de pârâta Inspecţia Muncii, reţinând că reclamanta a formulat plângere prealabilă împotriva deciziei contestate, la care pârâta Inspecţia Muncii a răspuns prin adresa din 20 noiembrie 2009;
- a respins excepţia lipsei de obiect şi excepţia lipsei de interes, reţinând că, reclamanta a introdus cererea cu respectarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;
- a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a executării formulată de reclamantă
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta a fost numită în funcţia de director coordonator adjunct în domeniul relaţiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Tulcea prin Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 966 din 25 mai 2009 în temeiul art. III alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009. Pentru punerea în executare a acestui ordin, părţile au încheiat contractul de management din 25 mai 2009.
Prin decizia din 13 octombrie 2009 emisă de inspectorul general de stat al Inspecţiei Muncii s-a prevăzut că, începând cu data de 14 octombrie 2009, reclamantei îi încetează contractul de management din 25 mai 2009, potrivit prevederilor O.U.G nr. 105/2009.
În raport cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, întrucât natura măsurii dispuse prin actul contestat nu constituie prin ea însăşi un caz bine justificat, iar motivele de nelegalitate invocate de reclamantă presupun cercetarea în profunzime a fondului cauzei şi nu se circumscriu noţiunii de caz bine justificat. Pe de altă parte, a reţinut instanţa că viciul de neconstituţionalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena şi viciul de legalitate al actului administrativ de numire emis în baza acestuia, act ce devine inexistent. Astfel, a reţinut instanţa că legitimitatea şi interesul reclamantei în promovarea cererii sunt viciate prin declararea neconstituţionalităţii actului normativ în temeiul şi în executarea căruia reclamanta a fost numită în funcţia publică în care urmăreşte să fie integrată.
În ceea ce priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente, Curtea de apel a reţinut că această condiţie nu este îndeplinită în cauză, întrucât prejudiciul material viitor şi previzibil nu trebuie să fie tocmai consecinţa emiterii actului, deoarece în cazul în care se va constata nelegalitatea acestuia, reclamanta va primi despăgubiri egale cu toate drepturile de care a fost lipsită.
Împotriva sentinţei civile nr. 14/CA din 12 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta R.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a-şi încadra expres criticile în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ..
Prin criticile din recurs, recurenta-reclamantă susţine că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării deciziei din 13 octombrie 2009 emise de inspectorul general de stat al Inspecţiei Muncii.
Sub aspectul cazului bine justificat, susţine recurenta-reclamantă că O.U.G. nr. 37/2009 nu era declarată neconstituţională nici la data numirii în funcţie şi nici la data desfiinţării contractului de management, care a fost dispusă în mod unilateral, fără a fi invocat un temei de drept, cu atât mai mult cu cât, la data emiterii deciziei, se afla în concediu medical.
Sub aspectul condiţiei referitoare la prevenirea unei pagube iminente, recurenta-reclamantă susţine că mutarea dintr-un loc de muncă la un alt loc de muncă îi creează mari dezechilibre în situaţia profesională şi îi produce pagube materiale.
Analizând cauza, prin prisma criticilor din recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, motiv pentru care, nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenţei unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanţă nu li se poate pretinde amploarea şi profunzimea probelor şi raţionamentelor pe care se fundamentează o soluţie pronunţată cu privire la acţiunea în anularea actului.
Pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiţii cumulative, şi anume: (1) cazul bine justificat , definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ca rezidând în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În cauză, este necontestat faptul că reclamanta a fost numită în funcţia publică de director coordonator adjunct în domeniul relaţiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Tulcea, prin Ordinul nr. 966 din 25 mai 2009 al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale, în temeiul art. III alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta tinde să obţină atât suspendarea executării deciziei din 13 octombrie 2009, emisă de inspectorul general de stat al Inspecţiei Muncii, prin care s-a dispus încetarea contractului de management din 25 mai 2009, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 105/2009, cât şi, pe cale de consecinţă, repunerea sa temporară în funcţia de director coordonator adjunct în domeniul relaţiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Tulcea, în care fusese numită în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, rezultă că acţiunea în contencios administrativ trebuie să se sprijine pe existenţa unui drept sau interes legitim al persoanei care se consideră vătămată printr-un act administrativ.
În raport cu aceste dispoziţii, instanţa de fond a procedat la o justă apreciere atunci când a analizând cererea de suspendare a executării cu care a fost învestită prin prisma interesului reclamantei în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, conform cărora prin interes legitim privat se înţelege „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat”.
Astfel fiind, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ are sarcina de a justifica în faţa instanţei existenţa unui drept ori a unui interes legitim în considerarea căruia formulează acţiunea în contencios administrativ.
Or, în cauză, înainte de a proceda la o analiză în concret a susţinerilor reclamantei privitoare la nelegalitatea actului contestat, instanţa de fond a apreciat cu just temei faptul că atât dreptul cât şi interesul urmărite de reclamantă prin promovarea acţiunii nu au caracter legitim, întrucât actul de numire în funcţia publică este lipsit de efecte juridice, ca urmare a faptului că au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile O.U.G. nr. 37/2009, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, definitivă şi obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
Prin urmare, viciul de neconstituţionalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009, este de natură a antrena şi viciul de legalitate al actului administrativ de numire emis în baza acestuia, act care devine inexistent.
În acelaşi sens, Curtea are în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 414/2010 referitoare la neconstituţionalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999, atunci când, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 şi nr. 1629 din 3 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data în aplicarea celor două ordonanţe de urgenţă)”.
Deci, cu alte cuvinte, legitimitatea dreptului şi interesului reclamantei în promovarea acţiunii au fost viciate prin declararea neconstituţionalităţii actului normativ în temeiul şi în executarea căruia reclamanta a fost numită în funcţia publică în care urmăreşte să fie reintegrată prin admiterea prezentei cereri de chemare în judecată şi suspendarea executării Deciziei nr. 309/2009
La pronunţarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa anterioară în materie reprezentată, spre exemplu, de deciziile nr. 4030 din 1 octombrie 2010 şi nr. 4419 din 19 octombrie 2010.
Pe de altă parte, Curtea constată că susţinerile din recurs referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reprezintă simple afirmaţii ale recurentei-reclamante nesusţinute de un sport probator şi care se referă la nelegalitatea actului contestat, aspecte care, pe de o parte, nu pot face obiectul unei cercetări aprofundate în limitele cadrului procesual delimitat de cererea de suspendare a executării, iar, pe de altă parte, nu sunt de natură a răsturna prezumţia de legalitate a actului contestat.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de apel este legală şi temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul declarat de R.E., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de R.E. împotriva sentinţei civile nr. 14/CA din 12 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2190/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2193/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
