ICCJ. Decizia nr. 2193/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2193/2011
Dosar nr. 11/35/2011
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată şi apărările pârâţilor
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 ianuarie 2011 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor, a formulat cerere de suspendare a executării deciziei de imputare din 20 iulie 2010, până la soluţionarea acţiunii prin care s-a solicitat anularea acestei decizii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin decizia de imputare din 20 iulie 2010, a fost atrasă răspunderea sa materială în condiţiile O.G. nr. 121/1998, pentru suma de 9.252 RON. Mai arată reclamantul că a contestat atât decizia de imputare, cât şi decizia care a stat la baza emiterii acesteia şi susţine că în privinţa actelor contestate planează o puternică suspiciune de nelegalitate.
În probaţiune, reclamantul a depus contestaţia din 26 iulie 2010, Hotărârea din 20 august 2010 emisă de Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor, adresa din 03 septembrie 2010 a Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor, Hotărârea nr. 94 din 09 noiembrie 2010 a Ministerului Administraţiei şi Internelor - Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor şi decizia de imputare din 20 iulie 2010 emisă de Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor a efectuat cercetarea administrativă a reclamantului şi a emis decizia de imputare a cărei suspendare a executării se solicită. Totodată, susţine că Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor nu face parte din structura organizatorică a Ministerului Administraţiei şi Internelor, ci este o unitate cu personalitate juridică distinctă, subordonată Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră.
Pârâtul Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor a depus întâmpinare şi a invocat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de apel, în baza prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motivând că decizia de imputare a cărei suspendare se solicită este emisă de o autoritate publică judeţeană. Pe fondul cauzei, pârâtul susţine că cercetarea administrativă a fost efectuată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 121/1998 şi ale Instrucţiunii Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse. În urma activităţii de cercetare administrativă, comisia a stabilit faptul că reclamantul se face vinovat de producerea accidentului rutier în urma căruia s-a produs paguba, astfel că, în conformitate cu conformitate cu prevederile O.G. nr. 121/1998 şi a Instrucţiunii Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 830/1999, şeful Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor a emis decizia de imputare din 20 iulie 2010.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 23/CA din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins, ca neîntemeiate, excepţiile necompetenţei materiale a instanţei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor;
- a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de petentul M.I., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor, Curtea de apel a reţinut că ministerul are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece a emis Hotărârea nr. 94/2010 prin care a fost respinsă plângerea formulată de M.I. împotriva Hotărârii din 20 august 2010 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor, cale administrativă de atac prevăzută de O.G. nr. 121/1998, astfel că soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de suspendare a executării deciziei de imputare se răsfrânge şi asupra hotărârilor pronunţate în căile administrative de atac, deci şi asupra ministerului.
Cu privire la excepţia de necompetenţă materială a Curţii de apel, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, se atacă atât de decizia de imputare, cât şi hotărârile pronunţate în căile administrative de atac, iar, întrucât una dintre aceste hotărâri este emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, care este o autoritate publică centrală, competenţa materială aparţine curţii de apel, chiar dacă prin cererea de chemare în judecată se solicită doar suspendarea executării deciziei de imputare.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, petentul nu a făcut dovada nici a unui caz bine justificat de natură că creeze o serioasă îndoială asupra legalităţii deciziei de imputare şi nici a unui prejudiciu iminent care s-ar produce în cazul executării.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Oradea, reclamantul M.I. a formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinţei recurate în sensul admiterii cererii.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că decizia de imputare din 20 iulie 2010 este nelegală şi a formulat acţiune în anulare care formează obiectul Dosarului nr. 1202/35/2010 pe rolul Curţii de Apel Oradea, întrucât prin actul respectiv s-a realizat o interpretare defectuoasă a dispoziţiilor art. 2 pct. 6 din Instrucţiunile Ministerului de Interne nr. 830/1999. Susţine reclamantul că paguba materială nu a fost produsă ca urmare a unei fapte ilicite, întrucât misiunea în care era angajat a fost prevăzută în planul de acţiune aprobat de şeful Inspectoratului Judeţean, iar paguba nu se datorează unei acţiuni săvârşite cu rea-credinţă sau din neglijenţă, misiunea fiind îndeplinită corespunzător.
Astfel fiind, recurentul-reclamant susţine că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Totodată, recurentul-reclamant susţine că, potrivit art. 40 din O.G. nr. 121/1998, suspendarea deciziei de imputare sau a angajamentului de plată dăinuie până la soluţionarea cauzei, respectiv până la epuizarea căilor de atac, iar pârâtul Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor, deşi a suspendat iniţial executarea deciziei de imputare, aceasta a fost pusă în aplicare după emiterea hotărârii Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, cu toate că nu erau epuizate căile de atac atâta timp cât exista posibilitatea persoanei vizate de a se adresa instanţei de judecată. Astfel, recurentul-reclamant susţine că dacă legea nu face distincţie între căile de atac interne şi cele în faţa instanţei de judecată, nici pârâţii au aveau dreptul de a realiza o asemenea distincţie. Susţine recurentul-reclamant că acest aspect a fost invocat şi în faţa instanţei de fond, care însă nu s-a pronunţat în niciun mod şi nici măcar nu a făcut referire la acest motiv.
În concluzie, recurentul-reclamant susţine că faţă de aspectele arătate planează o puternică suspiciune de nelegalitate asupra actelor contestate şi că, prin punerea în aplicare a deciziei, suma imputată îi este reţinută din salariu şi i se reduc veniturile, ceea ce afectează în mod deosebit situaţia familiei sale.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma criticilor din recurs, în raport cu motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, motiv pentru care, nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenţei unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanţă nu li se poate pretinde amploarea şi profunzimea probelor şi raţionamentelor pe care se fundamentează o soluţie pronunţată cu privire la acţiunea în anularea actului.
Pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiţii cumulative, şi anume: (1) cazul bine justificat , definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ca rezidând în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat constă în „ împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
În cauză, Curtea constată că aspectele invocate de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului cu privire la nelegalitatea deciziei de imputare, presupun realizarea unei analize în fond, aprofundate, a legalităţii actului, deoarece vizează verificarea în concret a condiţiilor necesar a fi îndeplinite pentru a fi atrasă răspunderea materială a petentului în condiţiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Astfel fiind, verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru a fi angajată răspunderea materială, respectiv a condiţiilor exoneratoare de răspundere materială, în raport cu dispoziţiile ordonanţei menţionate şi ale Instrucţiunilor Ministerului de Interne nr. 830/1999, excede posibilităţilor de cercetare sumară pe care le are la dispoziţie instanţa de contencios administrativ învestită cu cererea de suspendare a executării unui act administrativ.
Faţă de criticile formulate de recurentul-reclamant sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Curtea constată că instanţa de fond, în raport cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi cu susţinerile reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată, limitate la simpla precizare că a formulat acţiune în anularea deciziei de imputare, a reţinut şi a argumentat în mod temeinic şi legal faptul că reclamantul nu a făcut nici dovada existenţei unui caz bine justificat şi nici dovada unui prejudiciu iminent care să fundamenteze dispunerea măsurii de suspendare a executării actului administrativ. Astfel fiind, raportat la susţinerile laconice şi lipsite de suport probator ale reclamantului, instanţa de fond a oferit o motivare necesară şi suficientă pentru a-şi argumenta soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat.
Faţă de susţinerile recurentului-reclamant, Curtea constată că art. 40 din O.G. nr. 121/1998, conform cărora „ Comandanţii sau şefii unităţilor ori comisiile de soluţionare a contestaţiilor, plângerilor şi cererilor de revizuire, la cererea celor în cauză şi pentru motive întemeiate, pot hotărî suspendarea executării deciziei de imputare sau a angajamentului de plată, până la soluţionarea cauzei ”, se referă la procedura de contestare în faţa comisiilor de jurisdicţie a imputaţiilor, reglementată de art. 30-39 din ordonanţă, iar nu la procedura de contestare în faţa instanţelor judecătoreşti, care este recunoscută persoanelor obligate la repararea prejudiciului prin dispoziţiile art. 43 din ordonanţă. Pe de altă parte, art. 40 din O.G. nr. 121/1998 conferă subiectelor de drept menţionate în text („ comandanţii sau şefii unităţilor ori comisiile de soluţionare a contestaţiilor, plângerilor şi cererilor de revizuire” ) facultatea, iar nu obligaţia, de a dispune suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea căilor administrative de atac. Astfel fiind, măsura de suspendare a executării deciziei de impunere reglementată de art. 40 din O.G. nr. 121/1998 poate fi dispusă în temeiul prevederilor invocate de recurentul-reclamant şi îşi produce efectele numai în procedura căilor administrative de atac reglementate de art. 30-42 din aceeaşi ordonanţă, iar nu şi în situaţia în care, după epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile ordonanţei se adresează, în temeiul art. 43 din ordonanţă, instanţei judecătoreşti competente.
În raport cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond învestită cu cererea de suspendare a executării deciziei de imputare nu era obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor reclamantului, cum este şi cea referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 40 din O.G. nr. 121/1998, atâta timp cât a soluţionat cererea cu care a fost învestită prin prisma cadrului legal aplicabil.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca reprezentând „ prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”, Înalta Curte în jurisprudenţa sa a reţinut în mod constant că punerea în executare a actului administrativ şi cuantumul obligaţiilor stabilite în sarcina persoanei care se consideră vătămată nu reprezintă prin ele însele dovada îndeplinirii acestei condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a fundamenta măsura de suspendare a executării actului administrativ.
Or, în cauză, Curtea constată că recurentul-reclamant se rezumă la a preciza faptul că suma imputată prin decizia contestată îi este reţinută din salariu, ceea ce este de natură să îi reducă veniturile lunare şi să îi afecteze situaţia patrimonială la nivelul familiei, fără însă a oferi elemente care să permită determinarea în concret atât a prejudiciului pe care îl va suferi prin executarea imediată a actului, cât şi a caracterului profund vătămător şi ireversibil sau foarte greu de reparat al prejudiciului produs prin executare.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de apel este legală şi temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul declarat de M.I., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.I. împotriva sentinţei civile nr. 23/CA din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2191/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2194/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
