ICCJ. Decizia nr. 2256/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2256/2011
Dosar nr. 1584/54/2009*
Şedinţa de la 14 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 27 februarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 19917/63/2007, Tribunalul Dolj a sesizat Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1656 din 26 august 1996 emis de M.A.A., excepţie invocată de reclamanta SC S.P.I.E. SRL, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.
A fost suspendata cauza pana la soluţionarea excepţiei.
Prin sentinţa nr. 386 din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis excepţia de necompetenta materiala invocata de reclamanta SC S.P.I. SRL Craiova si a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia comercială. Constatând ivit conflictul de competenta, a fost înaintată cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
Prin Decizia nr. 32 din 12 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenta de soluţionare a cauzei, având ca obiect excepţia de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1656/26 august 1996, în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ si fiscal.
Prin sentinţa nr. 591 din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC S.P.I. SRL CRAIOVA în contradictoriu cu pârâţii SC A. SA CRAIOVA, M.A.P.D.R. şi chematele în garanţie C.L.A. a Legii nr. 18/91 CRAIOVA de pe lângă Consiliul Local Craiova, C.J.A. A Legii nr. 18/91 DE PE LÂNGĂ PREFECTURA DOLJ.
Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin: dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O. şi în practica C.E.D.O., precum şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii şi dreptului la justiţie garantat de art. 6 din Convenţie, precum şi practicii Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în cauze similare, care a reţinut că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţie de nelegalitate.
A mai reţinut prima instanţă că Judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor, aşa cum s-a pronunţat C.E.D.O. în cauzele V. împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991 şi Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P. împotriva României.
În acest sens, Curtea de Justiţie de la Luxemburg s-a pronunţat că judecătorul naţional, în calitate de prim judecător comunitar, este competent să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.
Astfel, Curtea a apreciat că acestea dovedesc ca judecătorul poate înlătura dispoziţiile dintr-un act normativ, cum sunt cele din Legea nr. 554/2004, care permit cenzurarea fără limita de timp, pe calea excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării in vigoare a legii pentru ca acestea încalcă principii fundamentale convenţionale si comunitare.
În consecinţă, cu privire la excepţia de nelegalitate a unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 instanţa a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007.
În soluţia dată instanţa de fond a avut în vedere şi practica constantă, în acest sens a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva sentinţei nr. 591 din data de 15 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs în termen legal reclamanta SC S.P.I.E. SRL prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac cu consecinţa, în principal, a casării hotărârii şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă (având în vedere că instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului excepţiei deduse judecăţii) şi, în subsidiar, a casării sentinţei recurate iar pe fond a admiterii excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1656 din 26 august 1996 emis de M.A.A. în favoarea SC A. SA
Recurenta a învederat, prin motivele cererii de recurs, că sentinţa curţii de apel este în mod evident nefondată, judecătorul fondului trebuind să observe că tocmai principiul securităţii juridice şi garantării proprietăţii, prin aplicarea legilor reparatorii, era necesar să fie avute în vedere pentru admiterea excepţiei, din următoarele considerente: şi titlul reclamantei este emis de o autoritate de stat, în condiţiile aplicării legilor reparatorii şi în condiţiile garantării dreptului de proprietate, principiu constituţional, şi al art. 5. 1 din Primul Protocol al C.E.D.O. Prin urmare, instanţa de fond nu putea înlătura aplicarea dispoziţiei legale invocate de reclamantă, întrucât acestea nu contravin dreptului european. Dimpotrivă, în cazul particular al existenţei unui titlu de proprietate reconstitutiv pentru terenul ce face obiectul actului administrativ nelegal, prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie o aplicare a principiului securităţii juridice, cu atât mai mult cu cât instanţa trebuia să observe că titlul recurentei a intrat în circuitul civil. Aşadar, potrivit curţii de apel doar certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat pârâtei se bucură de protecţia principiului securităţii sociale şi garantării proprietăţii, nu şi titlul de proprietate al recurentei, ceea ce este o soluţie vădit discriminatorie.
Pe de altă parte, recurenta a menţionat că potrivit Hotărârii din 13 martie 2008 a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, instanţa naţională poate să pună în aplicare principiile comunitare amintite cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie luat în considerare. Or, în sentinţa recurată nu se aminteşte nimic despre maniera în care interesul Comunităţii Europene are măcar vreo legătură cu cazul particular al excepţiei de nelegalitate invocată cu privire la certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1656 din 26 august 1996. Practic, judecătorul fondului nu a făcut decât să copieze din Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene pasaje care nu au incidenţă asupra cauzei.
În plus, pentru a motiva respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantă, curtea de apel a făcut trimitere şi la faptul că plenul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a decis, în şedinţa din data de 26 mai 2008, înlăturarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 262/2007. Totodată, a făcut trimitere la Decizia nr. 2307 din 06 iunie 2008 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme, care a adoptat aceeaşi soluţie. Ceea ce a ignorat cu desăvârşire judecătorul fondului, s-a relevat, este faptul că Legea nr. 202/2010 a menţinut dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2994, modificată prin Legea nr. 262/2007, astfel încât trimiterea la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție din 2008 este inoportună, în raport de intervenţiile legislativului ulterioare acelui an.
Recurenta a mai precizat că judecătorul fondului a refuzat să soluţioneze în fond excepţia invocată de reclamantă şi nu a făcut decât să copieze pasaje din hotărâri date de alte instanţe judecătoreşti (interne sau europene), deşi acestea în mod evident sunt inaplicabile în cauză, dacă sunt avute în vedere particularităţile de caz. Or, câtă vreme hotărârea judecătorească trebuie să fie o creaţie intelectuală proprie a judecătorului învestit, prin care să se răspundă argumentat la problemele de drept ridicate de părţi, sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. În fine, reclamanta a specificat că prin respingerea excepţiei ca inadmisibilă, cu motivarea din sentinţa atacată şi fără nicio verificare a apărărilor recurentei, ne aflăm în situaţia reglementată de art. 3 C. civ. referitoare la denegarea de dreptate.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În cauză a formulat întâmpinare intimatul M.A.D.R., prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este nefondat.
Este necontestat, în cauză, că excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC S.P.I.E. SRL Craiova vizează certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1656/1996 eliberat de M.A.A. pe numele pârâtei SC A. SA Craiova şi că, cu un asemenea conţinut, ordinul respectiv are caracterul unui act administrativ unilateral, emis de autoritatea publică competentă înainte de data la care Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a intrat în vigoare.
În legătură cu această categorie de acte juridice, prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificate prin Legea nr. 262/2007 s-a prevăzut că legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din actul normativ modificator s-a prevăzut că excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
Este adevărat că referitor la textele legale mai sus enunţate, Curtea Constituţională a reţinut că ele sunt conforme cu normele constituţionale, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44. Dar, în procesul de aplicare la speţă a dispoziţiilor legale incidente cauzelor cu a căror soluţionare este investit, adică a celor cuprinse în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 ce constituie temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, îi revine judecătorului naţional, rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (astfel cum este cazul C.E.D.O.) şi pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţe comunitare.
În calitate de prim judecător al C.E.D.O., judecătorul naţional are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei) asigurându-le preeminenţe faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără a fi nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (M. Of. nr. 830/05.12.2007). La rândul său, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut în legătură cu rolul ce revine judecătorului naţional că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare".
De aceea, în exercitarea rolului ce revine judecătorului naţional, ca prim judecător convenţional şi comunitar, prin raportare la C.E.D.O., la practica C.E.D.O. (blocul de convenţionalitate), precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, se reţine că în mod întemeiat, prin luarea în considerare a practicii constante a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a procedat la înlăturarea dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior datei la care legea respectivă a intrat în vigoare, apreciind că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale, convenţionale şi comunitare, a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului, şi a respins excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1656 din data de 26 august 1996 emis de M.A.A.
În mod evident, normele legii organice în discuţie, în măsura în care permit cenzurarea actelor administrative cu caracter individual emise anterior datei de 6 ianuarie 2005, nesocotesc dreptul persoanei la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O. şi de practica C.E.D.O., inclusiv de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care este implicit totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept". Or, sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, C.E.D.O. a reţinut că posibilitatea de a anula fără limită în timp, o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice, iar în opinia separată la această hotărâre a fost introdusă o nuanţare sub acest aspect, în sensul că „ atunci când încălcarea acestui principiu (al securităţii raporturilor juridice) se datorează posibilităţi de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată, încălcarea trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie". Validitatea argumentelor C.E.D.O. este susţinută, în cauză, de similitudinea de efecte juridice existentă între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ ce nu mai poate fi revocat de către autoritatea emitentă, definitivat prin neutilizarea mijloacelor de atac prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Se observă, prin raportare la specificul litigiului, că şi Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut, cu privire la posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate a unor acte emise de instituţiile comunitare că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acţiunii, trebuie să accepte faptul că i se va putea opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Argumentul invocat de recurent, în sensul că prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care stabilesc că legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, au fost menţinute prin modificările aduse prin Legea nr. 202/2010, nu este relevant, întrucât în realitate ceea ce a format obiectul modificării, prin actul normativ sus menţionat, nu îl constituite fraza I ci fraza a II-a a alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează ipotezele în care, în cazul sesizării instanţei de contencios administrativ competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate invocată, nu se dispune suspendarea judecăţii cauzei.
Ţinând seama de considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, constată că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate şi că hotărârea atacată este legală, astfel că se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de SC S.P.I.E. SRL Craiova împotriva sentinţei nr. 591 din data de 15 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC S.P.I.E. SRL Craiova împotriva sentinţei civile nr. 591 din 15 decembrie2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2240/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 2259/2011. Contencios → |
|---|
