ICCJ. Decizia nr. 2438/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2438/2011
Dosar nr. 198/64/2010
Şedinţa publică din 29 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC R. SA Braşov a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.F. Braşov - Consiliul Local B., să se constate că măsurile vizând acordarea, stoparea şi/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competenţa organelor fiscale şi nu cad sub incidenţa C. proCod Fiscal şi să se constate nulitatea absolută a deciziei de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008 ca fiind emisă de D.F. Braşov în condiţiile nerespectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a acestei persoane juridice, principiu impus de dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 şi de dispoziţiile C.proCod Fiscal
În motivarea acţiunii s-a arătat că încheierea/emiterea unui act juridic cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă este supus nulităţii absolute exprese, statuată prin dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei invocare este imprescriptibilă, precum şi faptul că lipsa capacităţii speciale de folosinţă şi de exerciţiu a Direcţiilor Fiscale de a emite acte în legătură cu ajutoarele de stat, rezultă şi din conţinutul OUG nr. 117/2006 aprobată şi modificată prin Legea nr. 137/2007, precum şi din dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 6 din C. proCod Fiscal
Referitor la competenţa materială a instanţei privind soluţionarea acţiunii introductive s-a arătat că aceasta aparţine instanţelor de contencios fiscal, întrucât părţi în cauză sunt statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Administrţia Naţională Fiscală şi unităţile sale subordonate cu personalitate juridică şi contribuabilul, iar Decizia de impunere este un act administrativ fiscal.
Reclamanta a susţinut aplicarea cu prioritate în cauză a dispoziţiilor dreptului comunitar, arătând, sub acest aspect, că măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta, calificate de însăşi D.F. Braşov ca ajutoare de stat, iar nu drept facilităţi fiscale, trebuie calificate, în temeiul dispoziţiilor comunitare, drept ajutoare de stat existente la data aderării României la Uniunea Europeană.
S-a mai susţinut că dreptul de a beneficia de scutirea de la plata impozitelor şi taxelor locale a fost dobândită de parcul industrial P.R., în perimetrul căruia se află şi reclamanta, la 01 ianuarie 2004, acest drept fiind continuu, care nu trebuie reînnoit sau reconfirmat anual, urmând a înceta de drept fie în cazul revocării titlului de parc industrial, fie în cazul expirării termenului pentru care a fost acordat titlul de parc industrial societăţii administrator P.R.
Ca urmare, măsurile împotriva sau în legătură cu ajutoarele de stat existente ilegale pot fi luate, după 01 ianuarie 2007, numai de Comisia Europeană, câtă vreme nu au fost sancţionate în temeiul legilor interne speciale în vigoare anterior aderării. Această competenţă exclusivă a Comisiei Europene a fost stabilită şi prin OUG nr. 117/2007.
Raportat la cele expuse, reclamanta a arătat că Direcţiile Fiscale Locale nu pot decide în niciun mod cu privire la modificarea, stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat existente, putând numai să pună în aplicare deciziile Comisiei Europene, transmise lor prin intermediul Consiliului Concurenţei. Prevederile comunitare în materia ajutoarelor de stat acordă organismelor statelor membre, după aderarea acestora la Uniunea Europeană, doar un rol executiv, de punere în aplicare a deciziilor Comisiei, iar nu un rol decizional.
S-a făcut referire şi la considerentele deciziilor nr. 1408 din 12 martie 2009 şi nr. 1409 din 12 martie 2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauze privind contestarea deciziilor de impunere prin care alte societăţi din acelaşi parc industrial au fost obligate la plata impozitelor pentru terenurile şi clădirile deţinute, decizii care nu trebuie să influenţeze modul de soluţionare a cauzei.
Pârâta D.F. Braşov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nelegală şi netemeinică.
Prin întâmpinare au fost invocate excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Braşov, excepţia tardivităţii promovării acţiunii faţă de dispoziţiile art. 11 ain. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi s-a solicitat suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei nr. 36/F din 23 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, prin care s-a soluţionat o acţiune având ca obiect aceeaşi decizie de impunere.
Pe fondul cauzei, cu privire la primul capăt de cerere, s-au formulat următoarele apărări:
- întrucât până la data formulării întâmpinării, procedurile prevăzute de lege în materia acordării ajutorului de stat nu au fost finalizate, D.F. Braşov nu a procedat la acordarea acestor ajutoare către reclamantă;
- aceste ajutoare de stat nu au fost niciodată acordate către reclamantă;
- pârâta nu are competenţa de a acorda sau stopa aceste ajutoare, Decizia atacată nefiind una de stopare sau acordare a ajutoarelor de stat;
- au fost invocate dispoziţiile art. 17 alin. (4) şi (35) din OG nr. 92/2003 şi ale art. 4 din H.C.L. nr. 318 din 26 august 2002.
Pârâta a exprimat acelaşi punct de vedere ca al reclamantei privind competenţa instanţei de contencios administrativ.
De asemenea, s-a mai arătat că, faţă de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/1999 republicată privind ajutorul de stat, măsurile fiscale în discuţie nu pot fi încadrate ca fiind ajutoare de stat existente, reclamanta nebeneficiind de astfel de ajutoare nici înainte şi nici după aderarea României la Uuniunea Europeană.
Prin sentinţa civilă nr. 807/CA din 06 octombrie 2009, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a anulat ca netimbrată acţiunea formulată de reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 3/R din 05 ianuarie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul formulat de reclamantă, a casat sentinţa civilă mai sus menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, sub nr. 552/62/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 233/CA din 23 februarie 2010, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov.
Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul aceste instanţe sub nr. 198/64/2010.
La dosar a fost depusă şi Decizia civilă nr. 568 din 4 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins recursul declarat de D.F. Braşov împotriva sentinţei civile nr. 36/F din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov.
În şedinţa publică din data de 28 mai 2010, pârâta a invocat excepţia lipsei de interes a promovării acţiunii pentru capătul al doilea de cerere, motivat de faptul că prin sentinţa civilă nr. 36/F din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov a fost anulată Decizia de impunere ce face obiectul prezentei cauze, iar instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere. În aceeaşi şedinţă, instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiilor invocate în cauză.
Prin sentinţa nr. 108/F din 1 iunie 2010 Curtea de Apel Braşov a dispus următoarele:
- a admis excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, invocată de D.F. Braşov şi în consecinţă, a respins ca inadmisibil primul capăt al cererii formulate de reclamantă, având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stoparea şi/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competenţa organelor fiscale şi nu cad sub incidenţa C. proCod Fiscal;
- a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei SC R. SA în formularea celui de-al doilea capăt de cerere, invocată de instanţă din oficiu şi în consecinţă, a respins ca fiind lipsit de interes al doilea capăt al cererii, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere nr. 69644/8634 din 18 ianuarie 2008, ca fiind emisă de D.F. Braşov în condiţiile nerespectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a acestei persoane juridice, principiu impus de dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 şi de dispoziţiile C. proCod Fiscal, în contradictoriu cu pârâta D.F. Braşov;
- a respins, ca rămasă fără obiect, excepţia tardivităţii formulării acţiunii, invocată de pârâta D.F. Braşov.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Obiectul primului capăt de cerere al acţiunii îl reprezintă solicitarea reclamantei de a se constata că măsurile vizând acordarea, stoparea şi/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competenţa organelor fiscale şi nu cad sub incidenţa C. proCod Fiscal
Instanţa a apreciat că prin prisma dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a avea deschisă calea unei acţiuni în contencios administrativ, reclamanta trebuie să fie vătămată de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, însă, în prezenta cauză, sub aspectul primului petit, reclamanta nu a invocat nicio vătămare.
Faţă de solicitarea reclamantei nu este incidentă niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 2 în Legea nr. 554/2004, neexistând niciun act administrativ emis de pârâtă şi nici refuzul acesteia de a soluţiona o cerere formulată de reclamantă.
Instanţa a mai reţinut că, în prezenta cauză, între cele două părţi au existat raporturi juridice legale de emiterea deciziei de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008 pentru stabilirea unor sume de bani cu titlu de impozite, astfel că, eventualele nemulţumiri ale reclamantei legate de îndeplinirea dispoziţiilor legale de către pârâtă ca autoritate publică, pot fi supuse verificării instanţei de contencios administrativ în condiţiile procedurale prevăzute de legea specială şi de C. proCod Fiscal
În consecinţă, reclamanta trebuie să respecte condiţiile impuse de aceste dispoziţii legale procedurale în vederea introducerii cererii de chemare în judecată, în lipsa lor acţiunea formulată fiind inadmisibilă.
Ca urmare, instanţa a apreciat că la data formulării acţiunii ce face obiectul prezentei cauze (31 august 2009), fusese pronunţată o hotărâre definitivă prin care Decizia a cărei nulitate absolută de solicită a fost anulată.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea capătului al doilea al cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta D.F. Braşov, cu consecinţa respingerii petitului ca fiind lipsit de interes.
În consecinţă, instanţa a respins ca rămasă fără obiect excepţia tardivităţii formulării aceluiaşi capăt de cerere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R. SA Braşov, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de inadmisibilitate, hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală pentru considerentele impuse prin dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv hotărârea pronunţată este lipsită de temei legală ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, recurenta-reclamantă arată că deciziile de impunere pe care D.F. Braşov are abilitarea de a le emite sunt acte administrative fiscale, iar nu acte administrative, între cele două tipuri de acte existând deosebiri legale evidente, nu numai în ceea ce priveşte sediul materiei, dar mai ales în ceea ce priveşte textele de lege care sunt aplicabile în cazul contestării actelor administrative şi a actelor administrative fiscale.
Se mai arată că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) C. proCod Fiscal, dispoziţiile C. proCod Fiscal se completează cu prevederile C. proc. civ., ceea ce înseamnă că inclusiv dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. sunt aplicabile în contenciosul administrativ fiscal, dat fiind că nu există nicio restricţie făcută în acest sens de legiuitor.
Recurenta precizează faptul că cererea de chemare în judecată a fost promovată ca urmare a faptului că, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a promovat deja hotărâri, prin care a anulat deciziile de impunere a ajutoarelor de stat emise de D.F. Braşov ca fiind eliberate de o persoană fără atribuţii în materia ajutoarelor de stat, totuşi acest organ fiscal a continuat ulterior să emită decizii de impunere a măsurilor fiscale de care a beneficiat recurenta, ignorând lipsa competenţelor sale în domeniu şi ignorând cu desăvârşire normele imperative de drept comunitar care reglementează acest domeniu.
Se mai arată de către recurentă că, atâta vreme cât nu va fi pronunţată o hotărâre care să constate că în materia ajutoarelor de stat D.F. Braşov nu are nicio atribuţie, această entitate va continua să emită în mod abuziv decizii de impunere a ajutoarelor de stat care i-au fost atribuite ope legis, cu consecinţa unor cheltuieli de judecată importante pentru aceasta şi a încărcării inutile a instanţelor de judecată cu cauze care, în fapt, au şi trebuie să primească o dezlegare unică, ceea ce duce la o cheltuire iraţională a banilor publici.
Se arată în motivele de recurs că instanţa trebuie să reţină că existenţa sau inexistenţa oricărui drept al organelor fiscale poate fi stabilită pe calea acţiunii în constatare, hotărârea pronunţată în astfel de cauze fiind probă esenţială în dezlegarea contestaţiilor promovate împotriva deciziilor de impunere emise de organele fiscale, ceea ce înseamnă că stabilirea existenţei sau inexistenţei dreptului D.F. Braşov de a emite decizii de impunere a ajutoarelor de stat poate să facă obiectul unei acţiuni în constatare.
Recurenta apreciază că în soluţionarea judicioasă a prezentei cereri de chemare în judecată trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 32 alin. (4) C. proc. civ., raportate la dispoziţiile art. 5 lit. e) din HG nr. 109/2009, cât şi adresa din 23 iulie 2009 eliberată de A.N.A.F., dar şi Hotărârea Consiliului Local Braşov nr. 318/2002.
Acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului D.F. Braşov de a emite decizii de impunere privind recuperarea ajutoarelor de stat este admisibilă şi este întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., pe dispoziţiile art. 2 alin. (2), art. 6, art. 13, art. 32 C. proc. fisc, pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, pe prevederile Regulamentului (CE) nr. 659/1999 şi pe prevederile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, precum şi Hotărârea Consiliului Local Braşov nr. 318/2002, act cu putere de lege.
Recurenta arată că problema de drept dedusă judecăţii nu constă în anularea deciziei de impunere emisă de D.F. Braşov, ci în constatarea (verificarea) de către instanţele de judecată învestite a capacităţii acestei persoane juridice de a dispune recuperarea ajutoarelor de stat, problemă de drept a cărei dezlegare este prioritară şi de natură să facă inutilă soluţionarea cererii privind anularea deciziei de impunere (recuperare) a ajutoarelor de stat de care a beneficiat recurenta şi care nu este posibilă decât pe calea unei acţiuni în constatare.
Pentru toate aceste argumente, recurenta apreciază că prezenta acţiune în constatarea inexistenţei dreptului D.F. Braşov privind recuperarea ajutoarelor de stat este admisibilă, motiv pentru care solicită a fi înlăturată excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâtă şi admisă de către instanţa de fond.
Mai arată recurenta că D.F. Braşov nu are nicio competenţă în ceea ce priveşte dispunerea recuperării ajutoarelor de stat, că aceasta, fiind o instituţie publică cu personalitate juridică de interes local, este supusă principiului specialităţi capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, statuat prin dispoziţiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, raportate la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, modificată şi completată, precum şi la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 6 C. proCod Fiscal şi că încheierea/emiterea unui act juridic cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă este supus nulităţii absolute exprese, statuată prin dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei invocare este imprescriptibilă.
De asemenea, se arată că în soluţionarea cauzei de faţă trebuie dată eficienţă principiului supremaţiei dreptului comunitar consacrat prin decizii ale Curţii Europene de Justiţie precum Cauza Costa v. Enel [1964] şi Cauza Simmenthal II [1977], care au vizat statuarea priorităţii aplicării dreptului comunitar în situaţiile în care acesta intră în conflict cu prevederi ale dreptului naţional, fără ca acest lucru să semnifice inexistenţa dreptului naţional, ci se acordă doar efect principiului priorităţii de aplicare a dreptului comunitar.
Concluzionând, în raport de cele mai sus menţionate, rezultă că Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European şi Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 impun respectarea principiului priorităţii dreptului comunitar, precum şi respectarea principiului efectului direct al legislaţiei comunitare primare, cu aplicabilitatea imediată a dispoziţiilor Regulamentelor anterior menţionate, fapt care duce la recunoaşterea şi din punctul de vedere al dreptului comunitar, alături de dispoziţiile dreptului intern la care am făcut referire la pct. 1, la lipsa oricărei capacităţi a D.F. Braşov de a dispune în legătură cu măsurile fiscale de natura ajutoarelor de stat.
Şi faţă de aceste argumente, apreciază recurenta, hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi legală, solicitând să fie modificată în sensul de a respinge excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Sentinţa atacată, prin care s-a respins acţiunea recurentei-reclamante astfel cum a fost formulată şi precizată ca inadmisibilă privind cererea în constatare şi ca lipsită de interes privind cererea în constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere nr. 69644/8634 din 18 ianuarie 2008 emisă de intimată, este dată cu aplicarea corectă a legii, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod corect şi legal a fost respins ca inadmisibil capătul din acţiune având ca obiect constatarea pe cale judecătorească, în condiţiile art. 111 C. proc. civ. a faptului că măsurile vizând acordarea, stopare şi/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competenţa organelor fiscale şi nu cad sub incidenţa C. proCod Fiscal
Înalta Curte apreciază că, în raport de dispoziţiile Legii speciale nr. 554/2004, în cauză nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. ca normă generală.
Înalta Curte nu poate primi consideraţiile din recurs, atât cu privire la temeiurile de fapt, cât şi de drept invocate. Acţiunea în constatare conform art. 111 C. proc. civ. are caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare, dispunându-se expres că „cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Iar în prezenta cauză recurenta a uzat şi a utilizat atât pe cale separată, cât şi pe calea contestării în procedura prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 205 şi 218 C. proCod Fiscal şi a contestat actul administrativ fiscal, respectiv Decizia de impunere nr. 69644/8634 din 18 ianuarie 2008 emisă de intimata-pârâtă.
Pe cale separată, anterior promovării prezentei acţiuni, acţiunea în anulare a făcut obiectul Dosarului nr. 381/64/2008 al Curţii de Apel Braşov, soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 568 din 4 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Recurenta a invocat în prezenta cauză dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi a promovat prezenta acţiune în constatare pentru a nu-i putea fi opusă excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 36/F din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov, Înalta Curte apreciind că în mod corect acest capăt a fost respins ca inadmisibil în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu dispoziţiile art. 8 şi 18 din acelaşi act normativ special, care se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
Cererea în constatare, astfel cum a fost formulată şi motivată ca un capăt de cerere distinct şi principal al acţiunii recurentei, este inadmisibilă, deoarece nu priveşte un act administrativ tipic, definit prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, sau asimilat conform art. 2 alin. (2) din aceleaşi act normativ.
Pe de altă parte, ceea ce pretinde recurenta a se constata pe cale judecătorească de către instanţa de contencios administrativ nu poate forma obiectul unei acţiuni în raport de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi nu poate forma obiectul unei soluţii pe care o poate da instanţa în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (1)-(6) din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecinţă, în mod corect acest capăt al acţiunii a fost apreciat de instanţa de fond ca inadmisibil şi respins ca atare.
Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii din acţiunea introductivă de instanţă, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008, ca fiind emisă de D.F. Braşov în condiţiile nerespectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a acestei persoane juridice, principiu impus de dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 şi de dispoziţiile C. proCod Fiscal, în mod corect a fost respins ca fiind lipsit de interes, în raport de faptul că prin sentinţa civilă nr. 36/F din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea recurentei şi a dispus anularea deciziei de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008 emisă de Pârâta D.F. Braşov şi a dispoziţiei nr. 64 din 31 martie 2008.
Această hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de către D.F. Braşov, sens în care a fost pronunţată Decizia civilă nr. 568 din 04 februarie 2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că la data formulării recursului a fost pronunţată o hotărâre irevocabilă prin care Decizia de impunere a cărei nulitate absolută se solicită a fost anulată.
Odată cu anularea deciziei de impunere, ce echivalează şi lipsirea acesteia de orice efecte juridice, cu desfiinţarea sa, interesul recurentei în promovarea unor acţiuni având ca obiect acelaşi act administrativ fiscal nu mai poate fi actual şi nici nu mai poate fi ocrotit de lege în lipsa însuşi a actului atacat.
Astfel cum s-a cristalizat atât în doctrina de specialitate cât şi în jurisprudenţă, una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este aceea ca reclamantul să justifice în persoana sa interesul de a promova acţiune.
Prin urmare, interesul constituie una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii în justiţie, necesară nu numai în momentul declanşării procedurii judiciare prin formularea cererii de chemare în judecată, ci pe tot parcursul derulării procesului.
Interesul trebuie să fie legitim, personal şi direct şi de asemenea să fie născut şi actual, sub acest ultim aspect deci să existe la momentul la care este formulată cererea.
Cum în speţă, Decizia de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008 a fost anulată printr-o hotărâre irevocabilă pronunţată anterior promovării prezentei acţiuni nu mai subzistă interesul în promovarea şi susţinerea capătului de cerere având ca obiect anularea acesteia.
Astfel, chiar dacă un astfel de interes a existat la momentul formulării acţiunii în anulare, odată cu admiterea acelei acţiuni şi anularea deciziei de impunere, ce echivalează şi lipsirea acesteia de orice efecte juridice, cu desfiinţarea sa, interesul reclamantei în promovarea unor acţiuni având ca obiect acelaşi act administrativ fiscal nu mai poate fi actual şi nici nu mai poate fi ocrotit de lege în lipsa însuşi a actului atacat.
Înalta Curte nu va reţine susţinerile din recurs privind încălcarea practicii unitare a instanţei supreme şi la încălcarea dispoziţiilor dreptului comunitar privind ajutoarele de stat, inclusiv a dispoziţiilor art. 10-19 din Regulamentul CCE nr. 659/1999, ţinând cont că acţiunea, astfel cum a fost formulată şi precizată, a fost soluţionată pe excepţia inadmisibilităţii şi pe excepţia lipsei de interes şi nu pe fond, în cauză nepunându-se problema de schimbare a jurisprudenţei instanţei de recurs.
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa materială în domeniul ajutorului de stat, în cauză aceste susţineri nu au legătură cu soluţia de fond contestată care nu a analizat natura sumelor imputate recurentei, neputându-se reţine încălcarea dreptului Comisiei Europene de a dispune cu privire la stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat.
Faţă de cele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R. SA Braşov împotriva sentinţei nr. 108/F din 1 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2437/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2443/2011. Contencios. Despăgubire.... → |
|---|
