ICCJ. Decizia nr. 2443/2011. Contencios. Despăgubire. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2443/2011
Dosar nr. 1551/1/2011
Şedinţa publică din 29 aprilie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 800 din 10 februarie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de A.N.R.P. - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, împotriva sentinţei civile nr. 84/F din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de control judiciar, a reţinut în esenţă, următoarele:
Hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a apreciat că, pentru corecta soluţionare a problemei de drept aflată în litigiu, sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.
De asemenea, art. 17 alin. (6) din HG nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin HG nr. 1120/2006.
Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ, fiind vorba de o competenţă exclusivă a tribunalului.
Nu există nici o îndoială că, întotdeauna, competenţa materială a instanţei de judecată este reglementată de norme imperative.
În litigiul de faţă suntem în prezenţa unei acţiuni privind acordarea unor despăgubiri reactualizate, având drept temei juridic Legea nr. 290/2003.
Un argument în plus, în sensul celor reţinute îl reprezintă şi faptul că la data de 23 noiembrie 2009, în şedinţa plenului judecătorilor secţiei contencios administrativ şi fiscal a fost adoptată următoarea soluţie de principiu pentru unificarea practicii:
„acţiunile având ca obiect obligarea A.N.R.P. la plata despăgubirilor acordate prin hotărârea Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 290/2003 sunt de competenţa Tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal”.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie în anulare intimatul-reclamant M.M., întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. susţinând că pentru motivul prevăzut de art. 317 (1) pct. 2 din C. proc. civ., respectiv că Decizia la care mă refer „(...) a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă".
Solicit să-mi fie admisă contestaţia, anularea deciziei atacate şi reluarea judecăţii de la cel mai vechi act de procedură efectuat în vederea pronunţării unei noi hotărâri neviciate.
Prin motivele contestaţiei în anulare se arată că Decizia împotriva căreia formulez contestaţia a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, deoarece:
Potrivit prevederilor art. 1591 din C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (Mica reformă a justiţiei), „necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârăt prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare".
Învederez că cererea introductivă de instanţă are ca obiect obligarea A.N.R.P., care este o instituţie centrală a statului, la plata celei de-a doua tranşe a compensaţiilor stabilite prin hotărârea Comisiei judeţene Braşov, hotărâre pe care a recunoscut-o ca valabilă tocmai prin aceea că, în baza ei, a dispus plata primei tranşe a compensaţiilor. Doar în situaţia în care acţiunea ar fi avut ca obiect hotărârea comisiei judeţene, ceea ce nu este cazul, competenţa i-ar fi aparţinut tribunalului.
Prin urmare, chiar dacă nu ar fi intervenit sus-citatele modificări cu privire la invocarea excepţiei de ordine publică referitoare la competenţă, Decizia pe care o contest tot nesocoteşte dispoziţiile privitoare la competenţa materială a instanţei.
Înalta Curte, examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de faţă contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale susmenţionate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile citate, instanţa de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele şi lucrările dosarului, faptul că recursul este fondat şi trimiţând cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Braşov.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatorului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de M.M., împotriva deciziei nr. 800 din 10 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2438/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2449/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
