ICCJ. Decizia nr. 2469/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, reclamantul A.M. a chemat în judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru a fi obligată să emită Dispoziția prin care să propună acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, sens în care să procedeze la selectarea dosarului său în cadrul ședințelor Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor, să atribuie un consilier pentru analiza dosarului de retrocedare, să transmită dosarul unui evaluator autorizat care să analizeze raportul de evaluare și să emită titlul de despăgubire conform raportului de evaluare, cu plata de daune cominatorii de 100 lei/zi întârziere și cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 16 ianuarie 2002, a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, solicitând Primăriei Iași restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul.
Reclamantul a susținut că dispoziția primarului nr. 1835 din 31 mai 2005, prin care i-a fost respinsă cererea, a fost anulată în mod irevocabil prin decizia Curții de Apel Iași, nr. 63 din 25 aprilie 2007, prin care primarul a fost obligat să soluționeze cererea, astfel că, prin dispoziția primarului nr. 1415 din 01 iulie 2008, s-a propus acordarea de despăgubiri, iar prin adresa Prefectului Iași nr. 2083 din 01 iulie 2009, a fost înștiințat că dosarul său a fost înaintat la A.N.R.P. cu nr. 14068 din 27 mai 2009, însă, în ciuda demersurilor sale la instituția pârâtă, reclamantul nu a reușit să obțină informații privind stadiul procedurii de acordare a despăgubirilor în dosarul său.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepțiile lipsei de competență materială a Tribunalului Iași, și a lipsei calității sale procesuale pasive pentru emiterea dispoziției de propunere de acordare despăgubiri, ce intră în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor București.
Prin sentința civilă nr. 102/ CA din 11 februarie 2010, Tribunalul Iași, a admis excepția de necompetență materială, declinându-și competența în favoarea Curții de Apel Iași.
Prin precizările formulate, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de copârâtă, a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pârâta Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor a depus la dosarul cauzei concluzii scrise, prin care a precizat că dosarul reclamantului a fost completat cu înscrisurile ce i-au fost solicitate, iar în prezent acesta se află în etapa de evaluare, soluționarea având loc cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, stabilită prin decizia internă cu nr. 2815 din 16 septembrie 2008.
Totodată, pârâta a susținut că, întrucât procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost declanșată, dosarul fiind transmis Secretariatului Comisiei Centrale, instituția nu poate fi obligată la plata de daune cominatorii de 100 lei/zi întârziere, această cerere fiind inadmisibilă prin prisma art. 5802și 5803 C. proc. civ.
Hotărârea instanței de fond.
Prin sentința nr. 226 din 11 octombrie 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.M. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să transmită unui evaluator autorizat dosarul de despăgubiri întocmit reclamantului și înregistrat la nr. 41150/ CC, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței, sub sancțiunea plății către reclamant a unor daune cominatorii de 100 lei/zi întârziere, a obligat pârâta ca, ulterior întocmirii raportului de evaluare, să procedeze la analiza acestuia și la emiterea titlului de despăgubiri, în conformitate cu procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a respins ca rămase fără obiect capetele de acțiune având ca obiect selectarea dosarului de despăgubiri de C.C.S.D. și atribuirea unui consilier în vederea analizării dosarului de despăgubiri și a respins, ca nedovedit, capătul de cerere privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a apreciat că se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta A.N.R.P., raportat capetelor de acțiune cu care reclamantul a investit instanța de contencios administrativ și care vizează doar etapa de emitere a titlului de despăgubiri, de competența exclusivă a pârâtei Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P., dar care dispune de calitate procesuală pasivă în litigiile decurgând din emiterea actelor administrative ce intră în atribuțiile sale conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Analizând situația de fapt expusă de părți, Curtea, a constatat că au rămas fără obiect capetele din acțiunea reclamantului privind selectarea dosarului său de pârâta C.C.S.D. și analiza acestuia de un consilier, ce au fost derulate de la transmiterea dosarului de organul administrativ local - cu adresa nr. 14068 din 27 mai 2009, către pârâtă, însă aceasta din urmă a tergiversat mai mult de 1 an numirea unui evaluator în dosar, invocând reglementări interne de selecție a dosarelor de despăgubiri, ce nu o pot exonera, însă, de obligația soluționării cererii într-un "termen rezonabil", în condițiile în care reclamantul a demarat procedura legală administrativă de obținere a despăgubirilor pentru imobilul în cauză, încă din anul 2002, deține o decizie irevocabilă ce-i atestă calitatea de persoană îndreptățită să primească aceste despăgubiri din anul 2007 și, cu toate acestea, în octombrie 2010, pârâta C.C.S.D. nu declanșase procesul de evaluare a imobilelor preluate abuziv de statul comunist de la autorii reclamantului.
3. Calea de atac exercitată în cauză.
împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 3041C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei.
Astfel, precizează autoritatea recurentă, în cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 1415/2008, a fost transmis Secretariatul Comisiei Centrale de către Primăria Municipiului Iași și înregistrat.
Referitor la verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilul-notificat de reclamant, precum și etapa evaluării, recurenta menționează că aceste etape sunt condiționate de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenta consideră că nu poate fi vorba de un refuz nejustificat din partea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, având în vedere că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost declanșată, dosarul fiind transmis Secretariatului Comisiei Centrale.
Printr-o a doua critică din recurs, recurenta-pârâtă susține că prima instanță a aplicat, în mod nelegal, sancțiunea plății către reclamant a unor daune cominatorii de 100 lei/zi întârziere.
Faptul că nu fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire, susține recurenta, nu poate constitui o neexecutare din partea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din moment ce procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în urma căreia se emite decizia conținând titlul de despăgubire, nu este finalizată, întrucât este condiționată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008.
4. Hotărârea instanței de recurs.
Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 3041C. proc. civ., înalta Curte, apreciază că recursul este fondat numai în ceea ce privește acordarea daunelor cominatorii, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit doctrinei și practicii judiciare, daunele cominatorii reprezintă o instituție creată pentru garantarea indirectă a executării obligațiilor de "a face", intuitu personae.
înalta Curte, reține că procedura contenciosului administrativ vizând executarea titlurilor executorii constituite din hotărâri judecătorești nu prevede o atare sancțiune, procedura de executare fiind una aparte, derogatorie de la dreptul comun (art. 22 și următoarele din Legea nr. 554/2004).
Pe de altă parte, instanța de control judiciar are în vedere și faptul că, în dreptul comun, posibilitatea de constrângere a debitorului unei obligații de a face care nu se poate realiza decât cu concursul nemijlocit al acestuia și care nu se poate aduce la îndeplinire prin executare silită, nu se poate concretiza decât prin aplicarea unei amenzi civile, care se plătește în contul statului și nu al creditorului, creditorul putând însă să fie despăgubit pentru daunele-interese echivalente prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligației.
Astfel fiind, înalta Curte, constată că instanța de fond, în mod greșit, a obligat pârâta la plata daunelor cominatorii, în cauză nefiind incidente prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, care instituie o procedură specială de sancționare a autorităților, în cazul în care acestea nu execută hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.
Prin urmare, înalta Curte, va modifica sentința recurată, în sensul că va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii.
în ceea ce privește fondul cauzei, înalta Curte, constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziția nr. 1415 din 01 iulie 2008 emisă de Primăria Municipiului Iași, iar dosarul a fost înregistrat, în anul următor, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, înalta Curte, reține că instanța de fond întemeiat a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.
La pronunțarea prezentei decizii, Curtea, are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 și decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul I, E.H., București, 2007); decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, E.H., București, 2008); deciziile nr. 3857 și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2008 - Semestrul II, E.H., București, 2009); decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 și decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2009, E.H., București, 2011).
Pe cale de consecință, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, a admis recursul, a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2472/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2468/2011. Contencios → |
|---|
