ICCJ. Decizia nr. 2471/2011. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, la data de 05 mai 2010, reclamantele G.I. și M.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea instituției pârâte să emită decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul notificat, situat în Craiova, jud. Dolj.
în motivarea cererii, reclamantele au expus situația de fapt potrivit căreia, prin Dispoziția nr. 17719 din 14 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Craiova, s-a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamante, pentru imobilul imposibil de restituit în natură și notificat. Dispoziția nr. 17719/2005 emisă de Primarul Municipiului Craiova a fost înaintată Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Secretariatului Comisiei Centrale, la data de 08 februarie 2006, împreună cu întreaga documentație ce a stat la baza emiterii acesteia, dosarul fiind înregistrat la Comisia Centrală, însă, până la această dată, acesta nu a fost soluționat,nefiind selectat în vederea analizării și transmiterii către un evaluator autorizat.
în acest context, reclamantele au susținut că nesoluționarea dosarului după trecerea unei perioade de aproape 10 ani de la notificare și de 5 ani de la emiterea Dispoziției nr. 17719/2005 este nejustificată, astfel că interesul promovării prezentei acțiuni este unul legitim și urmărește obligarea pârâtei la respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII.
2. întâmpinarea depusă în cauză.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând faptul că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă, dosarul fiind înregistrat, iar legalitatea cererii de respingere a cererii de restituire în natură a fost analizată, constatându-se că dosarul de despăgubire este incomplet, lipsind înscrisuri care au stat la baza emiterii dispoziției în temeiul Legii nr. 10/2001.
Referitor la etapa evaluării, pârâta a arătat că această etapă este condiționată de clarificarea problemelor legate de identificarea imobilului.
în ceea ce privește modalitatea de soluționare a dosarelor, pârâta a susținut că legiuitorul nu a prevăzut un termen de soluționare, ordinea de soluționare a acestora fiind stabilită de Comisia Centrală prin Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, ce a fost înlocuită prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, transmiterea dosarelor spre evaluare fiind făcută în ordinea înregistrării lor.
3. Hotărârea instanței de fond.
Prin decizia nr. 365 din 09 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantele G.I. și M.A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a obligat pârâta să emită dispoziție pentru imobilul imposibil de restituit în natură, conform dispoziției nr. 17719/2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova.
Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond a reținut că reclamantele au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Craiova, jud. Dolj, iar, prin dispoziția nr. 17719 din 14 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Craiova, s-a propus acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul notificat sub nr. 923/N/2001, nr. 931/N/2001, nr. 929/N/2001 și nr. 928/N/2001 imposibil de restituit în natură, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrat.
Totodată, Curtea, a constatat că reclamantele au început procedura de recuperare a bunului lor ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001, că autoritatea locală cu competențe în materia stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv s-a pronunțat la data de 14 decembrie 2005, iar reclamantele au introdus cererea de chemare în judecată la data de 05 mai 2010.
Având în vedere această situație de fapt, Curtea, a făcut aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că exigența respectării termenului rezonabil se referă și la durata procedurilor administrative și, pe cale de consecință, a reținut culpa autorităților administrative române în procedura de punere în executare a legilor cu caracter reparatoriu, aplicabile în cauza dedusă judecății, având în vedere depășirea unui termen de 9 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii.
Instanța de fond a mai apreciat că instituția pârâtă a încălcat și prevederile cuprinse în Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, prin neîndeplinirea obligației de a emite titlurile de despăgubire, a adus atingere noțiunii de bun, iar absența totală a despăgubirilor a produs reclamantelor o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor.
4. Calea de atac exercitată în cauză.
împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând în drept dispozițiile art. 3041C. proc. civ.
în motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ține cont de aspectele obiective și procedura complexă privind soluționarea dosarului de despăgubire al reclamantului.
Astfel, precizează recurenta, în cauza supusă judecății etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantelor, în sensul că dosarul aferent dispoziției nr. 17719/2005 a fost transmis de Primăria Municipiului Craiova, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale. Totodată, dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului și a fost trimis către evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare, astfel încât etapa în cadrul căreia se stabilește cuantumul final al despăgubirilor depinde de evaluator.
II. Considerentele înaltei Curți, asupra recursului.
Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt și de drept relevante.
Intimatele-reclamante au supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorității administrative de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, jud. Dolj, pentru care au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent prin Dispoziția nr. 17719 din 14 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Craiova, în contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și reținute ca atare prin sentința recurată.
înalta Curte, constată că reclamantele au început procedura de recuperare a bunului lor ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentația aferentă, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 19175/CC, nefiind încă soluționat.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, înalta Curte, reține că instanța de fond, în mod întemeiat, a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care, într-adevăr, nu poate fi parcursă în termenul general de 30 de zile reglementat în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice. în egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activități de executare a legii și stabilirii ordinii soluționării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil și a celorlalte garanții ale bunei administrări.
Deși argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a situației litigioase a intimatului.
Așa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii (aproape 10 ani) aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Toate aceste elemente conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
La pronunțarea prezentei decizii, Curtea, are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 și decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul I, E.H., București, 2007); decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, E.H., București, 2008); deciziile nr. 3857 și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2008 - Semestrul II, E.H., București, 2009); decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 și decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2009, E.H., București, 2011).
2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs.
Pentru considerentele expuse, înalta Curte, constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 3041C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, înalta Curte, a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2468/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2457/2011. Contencios → |
|---|
