ICCJ. Decizia nr. 2547/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Soluția instanței de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, Administrația Bazinală de Apă Olt a solicitat, în contradictoriu cu Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Râmnicu Vâlcea, suspendarea executării Deciziei de impunere din oficiu cu nr. 108434 din 06 decembrie 2010 emisă de aceasta, până la soluționarea acțiunii în anulare vizând suma de 796.838 lei, reprezentând impozite, taxe și contribuții cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin actele administrative atacate, i s-au stabilit obligații suplimentare de plată reprezentând vărsăminte din reducerea drepturilor salariale, considerând astfel că aceste acte au fost emise cu încălcarea prevederilor în vigoare, întrucât autoritatea pârâtă a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 83 alin. (4) C. proc. fisc., în sensul că organele fiscale emit decizie de impunere din oficiu numai în situația în care contribuabilul nu a depus declarația fiscală la termen, or, în speță, a fost depusă declarația fiscală vizând obligațiile bugetare (declarația 100) aferentă lunii septembrie cu scadență la 25 octombrie 2010.
Reclamanta a susținut că pârâta a interpretat greșit și faptul că sumele stabilite prin decizie sunt datorate, întrucât veniturile obținute de salariații reclamantei nu se încadrează în categoria veniturilor asupra cărora se aplică reducerea salarială de 25% reglementată de Legea nr. 118/2010.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 191/F-CC din 4 martie 2011, a admis cererea formulată de Administrația Bazinală de Apă Olt și, în consecință, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 108434 din 06 decembrie 2010, până la soluționarea pe fond a cauzei.
în considerentele hotărârii, instanța de fond a reținut că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004, și anume sesizarea prealabilă a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, existența unui caz bine justificat, necesitatea prevenirii unei pagube iminente și depunerea unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate.
Reținând îndeplinirea condițiilor privind cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, prima instanță a apreciat că se justifică măsura suspendării actului administrativ atacat.
în ceea ce privește cazul bine justificat, a reținut existența unor împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității deciziei atacate, având în vedere că reclamanta a depus declarația de impunere în termenul legal și ca atare nu se înscrie între persoanele juridice cărora le sunt aplicabile dispozițiile art. 62 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 500/2002, pentru a fi incidente prevederile Legii nr. 118/2010.
Referitor la paguba iminentă, a constatat că prin executarea deciziei de impunere s-ar crea o perturbare previzibilă gravă a funcționării societății, prin producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, față de cuantumul ridicat al creanței, care ar avea implicații asupra derulării contractelor încheiate cu persoanele fizice și juridice, în raport de obiectul de activitate al reclamantei, măsura suspendării impunându-se și pentru oferirea unei protecții eficiente, în vederea îndeplinirii obligațiilor curente ale acesteia.
2. Calea de atac exercitată.
2.2. împotriva soluției pronunțate de instanța de fond, a formulat recurs autoritatea publică fiscală, care a invocat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041C. proc. civ. și a susținut, în esență, următoarele critici:
- instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004;
- instanța de fond a reținut în mod greșit că, în cauză, este îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat pentru ca actul administrativ să fie suspendat;
- instanța de fond a reținut greșit că executarea actului administrativ-fiscal va produce o pagubă.
A solicitat admiterea recursului, desființarea soluției atacate și respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ-fiscal atacat.
2.3. Instituția publică reclamantă a depus concluzii scrise prin care a combătut criticile recursului, a susținut că soluția instanței de fond este legală și temeinică și a cerut respingerea recursului ca nefondat.
3. Soluția instanței de recurs.
Recursul este întemeiat.
în cauză, este necontestat că Administrația Bazinală de Apă Olt este o instituție publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Administrației Naționale "Apele Române", înființată prin O.U.G. nr. 107/2002, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, este necontestat că organul fiscal competent a stabilit în sarcina instituției publice intimate obligații fiscale suplimentare prin Decizia de impunere nr. 108434 din 6 decembrie 2010 în sumă de 746.838,00 lei, în privința căreia instanța de fond a dispus suspendarea executării până la soluționarea pe fond a acțiunii.
Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ale O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu și ale O.G. nr. 92/2003 - Codul de procedură fiscală, rezultă că actul administrativ, în general, dar și actul administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumția de legalitate, fiind executoriu din oficiu.
Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și 15, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ (act administrativ-fiscal) este o măsură excepțională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori, când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate).
într-adevăr, potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., suspendarea executării unui act administrativ fiscal poate surveni în condițiile Legii nr. 554/2004 și cu condiția depunerii prealabile a unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate sau de până la 2.000 lei în cazul actelor administrative fiscale neevaluabile în bani.
Or, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".
Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Or, în cauză, instanța de fond a reținut ca împrejurări de fapt și de drept care au fost de natură să-i creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare a dispus-o, tocmai criticile de nelegalitate invocate de instituția publică reclamantă.
Afirmația instanței de fond, că "la nivel de aparență a legalității este întemeiată solicitarea reclamantei", este o alegație nesusținută, care nu satisface cerințele art. 2 alin. (1) lit. t) din lege.
De asemenea, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.
în cauză, este necontestat că punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății comerciale intimate, dar atâta vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.
Astfel fiind, rezultă că instanța de fond a dat o hotărâre netemeinică și nelegală, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca urmare a interpretării eronate a prevederilor art. 14 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004, recursul a fost admis, sentința a fost casată, iar cererea de suspendare a fost respinsă ca neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2548/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2545/2011. Contencios → |
|---|
