ICCJ. Decizia nr. 2540/2011. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei.
1.Obiectul acțiunii.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia la emiterea titlului de despăgubire cu privire la imobilul situat în Galați.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 8842/2009, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus obligarea Autorității de Valorificare a Activelor Statului să propună măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Galați, compus din teren în suprafață de 5.400 m.p.
Reclamantul a mai arătat că, prin Decizia nr. 324 din 13 noiembrie 2009, Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului a propus acordarea de măsuri reparatorii, decizia respectivă a fost înaintată autorității pârâte din luna decembrie 2009 și, cu toate că i-a solicitat acesteia emiterea unei decizii privind emiterea titlului de despăgubire încă din data 14 ianuarie 2010, nu a primit niciun răspuns.
2. Hotărârea primei instanțe.
Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința (Decizia) nr. 151 din 8 iunie 2010, a respins acțiunea formulată de reclamantul M.P. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondată.
3. Considerentele reținute de prima instanță în motivarea soluției sale.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că potrivit art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată și completată, dispozițiunile autorităților publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi transmise Secretariatului Comisiei Centrale însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, precum și de înscrisuri, care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare de alte bunuri și servicii, deținute de entitățile notificate.
Drept urmare, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, autoritatea pârâtă a stabilit două categorii de dosare, respectiv cele transmise Secretariatului Comisiei înainte de apariția O.U.G. nr. 81/2007, și cele transmise după intrarea în vigoare a actului normativ menționat.
Așa fiind, prima instanță a constatat că în speță, dosarul reclamantului face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului după de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, așa încât ordinea de soluționare este aceea a înregistrării dosarelor.
Concluzionând, judecătorul fondului a apreciat că nesoluționarea cererii reclamantului nu este datorată culpei sau neglijenței autorității pârâte, ci volumului mare de activitate a acesteia și necesității parcurgerii unei proceduri complicate, îndelungate, la îndeplinirea căreia sunt concurente mai multe instituții și autorități publice, la care se adaugă și împrejurările cauzate de lipsa posibilităților financiare ale statului, în mod considerabil diminuate de condițiile conjuncturale ale economiei naționale.
4. Recursul exercitat în cauză de reclamantul M.P. împotriva Sentinței nr. 151 din 8 iunie 2010 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ.
4.1. Instanța de fond a încălcat principiul disponibilității acțiunii civile, prevăzut de art. 129 alin. ultim C. proc. civ.
Acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român reprezentat legal de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâta Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor.
4.2. Hotărârea atacată este nelegală datorită greșitei aplicări a legii.
Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Rezultă că cererea reclamantului de emitere a deciziei trebuia soluționată în termenul prevăzut de art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, ce constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Contrar celor reținute de instanța de fond, reclamantul a făcut dovada existenței unui drept protejat de lege.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăși acest interval de timp, nefiind necesar ca deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a pronunțat în mod constant, în materie, instanța supremă.
Recurentul consideră că termenul rezonabil fiind depășit în condițiile în care reclamantul s-a judecat în anul 2007, iar în actuala procedură, intimata a fost sesizată de 8 luni (până la data declarării recursului) și nu s-a desemnat până în prezent evaluatorul pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.
în plus, în opinia recurentului, lipsa posibilităților financiare ale statului nu poate constitui un argument legal pentru respingerea acțiunii.
5. Apărările formulate de intimata-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat.
5.1. Referitor la încălcarea principiului disponibilității acțiunii civile.
Potrivit art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, litigiile ce au ca obiect emiterea deciziilor conținând titluri de despăgubire, emise potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, de unde rezultă că intimata a fost învestită cu emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire.
5.2. Interpretarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor etape, iar dosarul a fost analizat și sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, constatându-se necesitatea completării acestuia cu înscrisuri privind preluarea abuzivă a imobilului notificat, situația despăgubirilor la data preluării acestuia, precum și hotărârile judecătorești pronunțate în litigiu.
Etapa evaluării este condiționată atât de completarea dosarului, cât și de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 26 septembrie 2008 a C.C.S.D.
Nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, întrucât reclamantul a solicitat eliberarea unui act administrativ, care poate fi emis numai în baza unei legi speciale Legea nr. 247/2005, act normativ ce prevede mai multe etape legale prealabile și obligatorii emiterii deciziei conținând titlu de despăgubire.
Pentru că legiuitorul nu a prevăzut un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a stabilit că ordinea de soluționare a dosarelor va fi decisă de către C.C.S.D.
Potrivit Deciziei nr. 2815/2008, soluționarea dosarului în discuție va respecta ordinea de înregistrare a dosarelor.
II. Considerentele înaltei Curți, instanță competentă să soluționeze calea de atac a recursului.
1. Recursul este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
1.1. Motivul de recurs ce privește greșita aplicare a legii și a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului este întemeiat.
1.1.1. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită ca "faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen".
Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii.
Totuși, jurisprudența înaltei Curți, în materie a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII. Aceasta deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depășirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.
Jurisprudența constantă a înaltei Curți, urmată și în prezenta cauză, a arătat necesitatea emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la caz.
1.1.2. în temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intimata are obligația să analizeze dosarele numai în privința legalității cererii de restituire în natură și nu să reanalizeze și să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc.
Din actele dosarului rezultă că intimata a fost învestită în vederea emiterii deciziei, în data de 9 decembrie 2009.
Nici în momentul pronunțării instanței de fond 8 iunie 2010 și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs 5 mai 2011, aproximativ un an și jumătate.
Este binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
Decizia nr. 2815/2008 emisă de intimată are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite.
în speță, termenul de 1 an și 6 luni nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât aprecierea contrară a instanței de fond asupra acestui aspect este nelegală.
1.1.3. Mai mult, problema existenței disponibilităților bănești nu se pune în etapa emiterii deciziei de despăgubire, deoarece numai după ce se emite titlul de plată, poate fi pretinsă eliberarea sumei ce reprezintă despăgubirea datorată.
1.2. Față de acestea, înalta Curte apreciază că motivele de recurs analizate sunt întrunite, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, să se dispună admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii reclamantului.
1.3. în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, intimata-pârâtă va fi obligată să emită decizia-titlul de despăgubire în termen de 6 luni de la pronunțarea prezentei decizii, avându-se în vedere necesitatea întocmirii unui raport de evaluare în cauză și a respectării dispozițiilor art. 16 alin. (6), (61 și 65) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
2. Motivul de recurs ce privește încălcarea principiului disponibilității acțiunii civile, a fost respins ca nefondat, deoarece citarea C.C.S.D. în proces s-a făcut în calitate de reprezentant legal al Statului Român, opinia recurentului fiind excesivă, fără raportare la spiritul legii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2541/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2538/2011. Contencios → |
|---|
