ICCJ. Decizia nr. 3603/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Decizia instanței de recurs atacată pe calea revizuirii.
Prin Decizia nr. 4718 din 02 noiembrie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de către recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 52/CA/2010-PI din 3 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, și a modificat sentința recurată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 511/2004 privind bugetul de stat pe anul 2005, s-a prevăzut în bugetul Ministerului Economiei și Comerțului, la titlul "Subvenții", suma de 1000 de miliarde lei pentru achitarea datoriilor restante și curente către SC E. SA, reprezentând contravaloarea energiei electrice consumate în sectorul minier, iar conform art. 16 alin. (4) din Legea nr. 511/2004, cu sumele încasate în baza alin. (1), SC E. SA va achita contravaloarea energiei electrice furnizate de SN N. SA, care la rândul ei, își va achita datoriile la Fondul de risc pentru garanții de stat pentru împrumuturi externe.
Așadar, prin Legea bugetului de stat al anului 2005 s-au stabilit sumele ce se alocă cu titlu de subvenție către Sectorul minier și scopul acestor alocații bugetare, respectiv plata datoriilor SN N. SA la Fondul de risc pentru garanții de stat pentru împrumuturi externe.
Prin aceeași Lege nr. 511/2004, în art. 17, s-a instituit obligația pentru toți agenții economici care beneficiau de subvenții potrivit art. 16 de a derula operațiunile de plăți numai prin conturi distincte, deschise la Trezoreria Statului.
Față de prevederile legale analizate, instanța de control judiciar a constatat că intimata-reclamantă nu a utilizat în întregime subvenția primită prin bugetul de stat, conform scopului pentru care s-a alocat subvenția, ci a utilizat o parte din subvenții pentru alte plăți făcute, este adevărat, în interesul societății, apreciind că sunt aplicabile prevederile art. 5.8.4 din Ordinul nr. 1235/2003, în sensul că, din subvențiile primite, se pot transfera sumele necesare pentru completarea fondurilor pentru plata salariilor.
însă, a reținut instanța de recurs, norma instituită în Ordinul nr. 1235/2004 are caracterul unei reguli juridice de putere inferioară celei reglementate prin art. 16 și 17 din Legea nr. 511/2004.
Așa cum a rezultat din expunerea prevederilor legale aplicabile, subvenția cuprinsă în bugetul de stat pe anul 2005 la capitolul "Subvenții" pentru Ministerului Economiei și Comerțului a avut o afectațiune specială și anume plata energiei electrice consumate în sectorul minier către SC E. SA, iar potrivit alin. (4), sumele încasate de SC E. SA din subvenții se plăteau către SN N. SA S.A. care, la rândul ei, achita datoriile la Fondul de risc pentru garanții de stat pentru împrumuturi externe.
Așadar, înalta Curte, a apreciat că susținerea intimatei în sensul că nu avea obligația de a derula operațiunile prin Trezoreria statului este nefondată, întrucât, fiind beneficiara unei subvenții, intră în sfera de aplicare a art. 17 din Legea nr. 511/2004.
Instanța de recurs a mai reținut că o parte din plăți fiind efectuate prin compensare, sumele alocate ca subvenție bugetară nu au mai fost utilizate pentru stingerea datoriilor în ordinea prevăzută de art. 16 alin. (1) și (4) din Legea nr. 511/2004, iar o astfel de plată prin compensare nu corespunde scopului pentru care s-au alocat subvențiile.
Dacă se efectuau operațiuni de plată prin conturile deschise la Trezorerie și nu operațiuni de stingere a datoriei prin compensare, sumele plătite de intimata-reclamantă, potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 511/2004, intrau în conturile SC E. SA pentru a achita contravaloarea energiei electrice furnizate de SN N. SA, care la rândul ei, achita datoriile la Fondul de risc.
în ceea ce privește invocarea similitudinii cu situația SC M. SA Deva, instanța de recurs a constatat că această societate a efectuat plăți către SC E. SA din fonduri proprii, subvenția fiind transmisă la o dată ulterioară scadenței, ori reclamanta din cauza prezentă nu a efectuat plata din fonduri proprii, ci prin compensare, modalitate de stingere a datoriei care nu corespunde scopului Legii nr. 511/2004.
2. Revizuirea exercitată în cauză.
împotriva Deciziei nr. 4718 din 02 noiembrie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de revizuire intimata-reclamantă SC B. SA Ștei, invocând ca temei legal dispozițiile art. 322 pct. 2 teza I și teza a II-a C. proc. civ.
în motivarea căii de atac, revizuenta a susținut că, prin admiterea recursului declarat de instituția pârâtă, instanța de recurs nu s-a mai pronunțat asupra cererii principale din acțiune, deși a reținut în considerente că acțiunea a privit și acest capăt de cerere principal, limitându-se, astfel, la a soluționa recursul doar cu privire la cererea subsidiară.
Revizuenta a arătat că, deși instanța de recurs este limitată la examinarea motivelor de recurs formulate de recurentă, față de prevederile art. 3041 C. proc. civ. și având în vedere principiul rolului activ al instanței, cauza trebuia analizată sub toate aspectele, inclusiv în privința cererii principale, întrucât decizia nr. 1 din 14 august 2008, a cărei anulare s-a solicitat, fusese supusă și criticilor de necompetență a organului de soluționare, astfel că se impunea verificarea aspectelor privind competența de soluționare a contestației, înainte de validarea deciziei de către instanța de recurs.
Pe de altă parte, societatea revizuentă a susținut că, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 16 și art. 17 din Legea nr. 511/2004 a bugetului pe anul 2005, instanța de recurs a acordat sume mai mari decât cele efectiv încasate în baza acestei legi, cu titlul de subvenții, în anul 2005, astfel cum rezultă din răspunsul la obiectivul nr. 1 din raportul de expertiză.
3. Soluția și considerentele înaltei Curți, asupra cererii de revizuire.
Analizând decizia a cărei revizuire se solicită, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, ținând cont de actele și lucrările dosarului, înalta Curte, constată că prezenta cerere de revizuire este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, iar dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că revizuirea nu poate fi promovată decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.
Față de dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., înalta Curte, constată că Decizia nr. 4718 din 02 noiembrie 2010 poate constitui obiect al revizuirii, în sensul că, prin decizia pronunțată de instanța de recurs, s-a admis recursul și a fost modificată hotărârea atacată pe chestiuni de fapt, astfel încât se reține admisibilitatea promovării căii de atac de față.
însă, înalta Curte, reține că cererea de revizuire nu este întemeiată, întrucât niciunul din temeiurile legale și expres prevăzute, invocate de revizuentă, nu este incident în cauză.
Potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor de atac ordinare și extraordinare sunt stabilite numai prin lege.
Din aceste norme constituționale rezultă că legiuitorul are dreptul și libertatea de a stabili condițiile în care părțile interesate pot exercita căile ordinare și extraordinare de atac, cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Legea fundamentală și prin actele juridice internaționale la care România este parte.
Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., care constituie temeiul legal al cererii de față:
"Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut".
Acest motiv de revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, principiu în conformitate cu care instanța este "în drept" să statueze numai în limitele în care a fost sesizată, fiind obligată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să hotărască asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunțe asupra unui lucru cerut.
Nerespectarea acestor exigențe poate conduce la exercitarea revizuirii în condițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., însă cererea de revizuire nu declanșează un litigiu nou, ci reprezintă o fază procesuală a aceluiași litigiu, care se desfășoară în cadrul procesual conturat de etapele anterioare.
Or, susținând că instanța de recurs nu a analizat cauza sub toate aspectele, respectiv că nu s-a pronunțat asupra cererii principale din acțiune și că a interpretat greșit dispozițiile legale aplicabile în cauză, respectiv art. 16 și art. 17 din Legea nr. 511/2004, precum și probele administrate, în special raportul de expertiză, revizuenta invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs - prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale incidente - a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate.
în acord cu cele reținute în doctrina de specialitate, dar și față de jurisprudența dezvoltată în această materie, înalta Curte, examinând considerentele și soluția cuprinse în decizia ce formează obiectul cererii de revizuire, constată că motivele de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate și invocate de societatea revizuentă, nu pot fi reținute în condițiile în care instanța de control judiciar s-a pronunțat strict asupra motivelor de recurs invocate de către instituția pârâtă.
O altă interpretare ar însemna o încălcare a principiului egalității părților în procesul civil, prin favorizarea în mod nepermis a unuia dintre participanți, care nu a exercitat recurs și chiar nesocotirea dreptului său de dispoziție asupra exercitării unei căi de atac, prin cercetarea unor aspecte pe care partea în cauză le-a considerat lipsite de interes, din moment ce nu le-a supus cercetării judecătorești în calea de atac.
De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de principiul securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, parag.28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par.26).
Față de considerentele expuse, în temeiul art. 326 și art. 328 C. proc. civ., înalta Curte a respins cererea de revizuire formulată de SC B. SA Ștei, ca nefondată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3612/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2549/2011. Contencios → |
|---|
