ICCJ. Decizia nr. 2626/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2626/2011
Dosar nr. 1146/2/2010
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1146/2/2010, reclamanţii V.I., B.I.M. şi P.C.A.M., reprezentanţi de Sindicatul Naţional al funcţionarilor publici au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, obligarea acestuia la plata sporurilor salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 01 ianuarie 2004 şi până la data pronunţării hotărârii sau până la încetarea activităţii din cadrul instituţiei, actualizate la zi cu indicele de inflaţie, precum şi efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că îşi desfăşoară activitatea, în calitatea de funcţionari publici, în cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, că erau îndreptăţiţi la acordarea drepturilor reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
Prin întâmpinarea formulată la data de 09 septembrie 2010, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3425 din 16 septembrie 2010 a respins acţiunea formulată de reclamanţii V.I., B.I.M. şi P.C.A.M., reprezentanţi de Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul a suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, drepturi prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, acţiunea promovată de reclamanţi nu poate fi admisă, întrucât instanţele de judecată nu se pot substitui puterii legislative, dispunând acordarea acestor drepturi în procent de 25% din salariul de bază.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurentele reclamante au susţinut, în esenţă că soluţia instanţei de fond este greşită, întrucât suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare sunt elemente componente ale salariului funcţionarului public şi în baza art. 37 din OG nr. 6/2007 trebuie plătite înaintea oricărei alte obligaţii de plată ale autorităţii sau instituţiei publice şi nici nu pot face obiectul vreunei renunţări sau limitări.
In ceea ce priveşte considerentele instanţei de fond, referitoare la faptul că din actele normative nu rezultă că cele două sporuri ar fi reglementate într-un anumit procent, recurentele au arătat că, în conformitate cu prevederile art. 3 C. civ., judecătorul care va refuza să judece pe motiv că legea nu prevede sau că este neîndestulătoare, este susceptibil de denegare de dreptate.
Au mai susţinut recurentele că drepturile solicitate reprezintă un drept de creanţă şi, prin urmare, un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a)salariul de bază;
b)sporul pentru vechime în muncă;
c)suplimentul postului;
d)suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor în calitate de funcţionar public în cadrul agenţiei intimate, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza recurentelor şi a obliga autoritatea să acorde reclamantei suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada 15 martie 2004 - 26 ianuarie 2006, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Nu poate fi primită critica din recurs referitoare la faptul că drepturile solicitate prin acţiune sunt drepturi de creanţă şi bunuri în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei CEDO, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
In acest sens sunt şi considerentele din Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin care a fost soluţionat recursul în interesul legii şi s-a stabilit că „în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
In consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.I.M., V.I. şi P.C.A.M. prin Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici împotriva sentinţei nr. 3425 din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2622/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2628/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
