ICCJ. Decizia nr. 2637/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2637/2011
Dosar nr. 383/45/2010
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 383/45/ din 7 iunie 2010, reclamanta H.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, anularea hotărârii nr. 3852/R din 30 aprilie 2010, prin care i s-a respins cererea de stabilire a calităţii de beneficiară a Legii nr. 139/2000, pe motiv că în mod nejustificat au fost înlăturate dovezile prezentate, care atestau calitatea sa de refugiat.
Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 205/CA din 6 septembrie 2010 a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut, în esenţă că reclamanta nu a administrat probe care să dovedească îndeplinirea nici uneia din condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000 şi că declaraţiile martorilor sunt contradictorii în ceea ce priveşte momentul revenirii familiei în localitatea de domiciliu.
Curtea a considerat, de asemenea, ca fiind lipsită de orice suport documentar şi contrară oricărei realităţi istorice afirmaţia numiţilor P.P. şi M.M. că deplasarea familiei D., din localitatea Paşcani-Blăgeşti în localitatea Suliţa, comuna Lunca, judeţul Botoşani, s-a făcut "din ordinul autorităţilor locale de atunci", având în vedere că această dislocare nu se putea realiza, dintr-o zonă ocupată de armata română într-o zonă ocupată de armata sovietică, decât prin străpungerea liniei frontului, eveniment ce nu a avut loc.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o ca nelegală şi netemeinică şi susţinând, în esenţă că, prima instanţă a făcut o analiză superficială a probelor administrate.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana cetăţean român care, în perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice fiind refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Recurenta a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul declaraţiilor autentificate ale martorilor P.P., M.M. şi D.V. potrivit cărora H.C. împreună cu familia sa, s-au refugiat din localitatea Blăgeşti comuna Paşcani, deoarece această localitate era situată pe linia frontului în timpul celui de-al doilea război mondial.
Or, acesta reprezintă un refugiu datorat stării de război iar nu un refugiu datorat persecuţiei etnice, aşa cum menţionează art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Ca atare, mutarea dintr-o localitate în alta, din motive personale sau din motive de război nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000.
Se reţine că, schimbarea domiciliului reclamantei din Paşcani - Blăgeşti, judeţul Iaşi s-a datorat înaintării frontului sovietic, fiind o măsură de protejare a cetăţenilor români, de pericolele existente în zona de conflict armat.
Este de necontestat că şi persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecinţele nefavorabile situaţiei de refugiat, dar legiuitorul prin OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi acestei categorii de persoane.
Rezultă aşadar că reclamanta nu a dovedit persecuţia etnică, drept motiv al refugierii sale în aprilie 1944 din localitatea de domiciliu pentru a putea beneficia de drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000.
In consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de H.C. împotriva sentinţei nr. 205/CA din 6 septembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2635/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2641/2011. Contencios → |
|---|
