ICCJ. Decizia nr. 2648/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2648/2011
Dosar nr. 135/1/2011
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin încheierea din data de 14 iulie 2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, a fost învestită, în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti. secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793 din 03 aprilie 1995, emis de Ministerul Industriilor(în prezent Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri) în favoarea SC E.M. SA.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 285 din 19 ianuarie 2009, a respins excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793 din 03 aprilie 1995, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul V.C.T., întemeiat pe prevederile art. 304/1 C. proc. civ., invocând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Recurentul-reclamant a arătat că soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793, emis la 03 aprilie 1995, este nelegală, întrucât instanţa trebuia să se pronunţe pe fondul acestei excepţii.
In criticile aduse hotărârii instanţei de fond, recurentul a arătat în motivele de recurs că instanţa a făcut o analiză a excepţiei de nelegalitate prin prisma instanţei de drept comun, respectiv Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în faţa căreia s-a invocat excepţia, or această excepţie ar fi fost inadmisibilă în condiţiile în care temeiul de drept ar fi fost altul decât Legea 554/2004. Totodată, a adus critici şi în ceea ce priveşte cadrul procesual fixat de instanţa de apel, arătând că acesta a fost depăşit, încălcându-se şi principiul disponibilităţii părţilor, pentru că s-a substituit instanţei de fond, depăşindu-şi competenţa şi atribuţiile conferite de Legea 554/2004.
În ce priveşte referirile în motivarea sentinţei cu privire la litigiile care au avut loc pe rolul instanţelor în legătură cu actul administrativ atacat, recurentul a arătat că acestea nu exonerează instanţa de la analizarea excepţiei cu care a fost învestită.
Înalta Curte de Casaţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3549 din 15 iulie 2010 a respins recursul declarat ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la practica CEDO precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 trebuie înlăturate în măsura în care ele permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, având în vedere că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
Cu privire la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, Înalta Curte a reţinut că art. 20 alin. (2) din Constituţia României, instituie, în situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale (mai puţin în situaţia existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern).
Din această perspectivă, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acestei Convenţii, asigurându-le preeminenţa deplină şi efectivă faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor.
Înalta Curte a apreciat că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea 554/2004 care permit repunerea în discuţie, în mod repetat şi fără limită de timp, a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile fundamentale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice şi contravin jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg exprimată în situaţii juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privinţa actelor administrative individuale admiterea excepţiei de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul V.C.T. a formulat contestaţie în anulare invocând dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că recursul s-a judecat cu încălcarea normelor de procedură privind legala citare pentru şedinţa din data de 15 iulie 2010 şi că astfel a fost în imposibilitate de a-şi exercita dreptul de apărare şi art. 318 teza ultimă, C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra unor motive de modificare a sentinţei instanţei de fond.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că cererea este neîntemeiată.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive sunt expres şi limitativ prevăzute în art. 317 şi art. 318 C. proc. civ. Nu pot fi invocate pe această cale, aspecte legate de greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care pot constitui doar motive de reformare a hotărârii în cadrul recursului.
I. În ceea ce priveşte motivul întemeiat pe art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
1. Când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;"
Înalta Curte reţine că, în cauză, acest motiv nu este incident.
Verificând dosarul nr. 7228/302/2009 în care s-a pronunţat Decizia nr. 3549/2010, se constată că, pentru data de 15 iulie 2010 când s-a soluţionat cauza, recurentul V.C.T. a fost citat prin afişare la domiciliul indicat prin cererea de recurs, respectiv în municipiul Craiova judeţul Dolj, în condiţiile prevăzute de art. 92 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. Această constatare rezultă din procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare încheiat de agentul procedural şi aflat la fila 13 a dosarului de recurs.
Astfel că, motivul contestaţiei în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) C. proc. civ. nu este îndeplinit.
2. În ceea ce priveşte motivul întemeiat pe art. 318 C. proc. civ.
Potrivit art. 318 C. proc. civ., în afara contestaţiei în anulare obişnuite, reglementare de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze, din greşeală, vreunul dintre motivele de modificare sau de casare - teză pe care s-a întemeiat calea de atac exercitată în cauză, contestatoarea susţinând că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra tuturor mijloacelor de probă, motivelor de recurs şi cererilor formulate.
Prin contestaţia în anulare formulată, contestatorul susţine că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra unor motive de modificare în sensul că a avut în vedere, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, preeminenţa dreptului comunitar faţă de dreptul naţional, fără a supune analizei, prin viziunea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicabilitatea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care inserează o excepţie de la prioritatea dreptului comunitar"cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile". Or art. 4 din Legea nr. 554/2004, susţine contestatorul, reprezintă o astfel de excepţie.
Acest motiv nu se încadrează în teza a II a art. 318 C. proc. civ.
Instanţa de recurs a analizat motivele de recurs, normele comunitare în raport cu normele constituţionale şi a stabilit, în ceea ce priveşte cauza de faţă, inaplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Contestatorul doreşte de fapt o reanalizare a recursului ceea ce o cale extraordinară de atac nu permite.
Prin urmare, instanţa supremă reţine faptul că susţinerile contestatorului fac trimitere la greşeli de judecată ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare şi nu o cale de reformare a soluţiei atacate.
Ca atare, Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenţei acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.
În consecinţă, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de V.C.T. împotriva Deciziei nr. 3549 din 15 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2641/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2649/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
