ICCJ. Decizia nr. 2783/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2783/2011
Dosar nr. 2114/54/2010
Şedinţa publică din 17 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 592 din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate de dispoziţiilor art. 7 din HG nr. 1217 din 14 octombrie 2003, modificate prin HG nr. 1301 din 19 august 2004, invocată de reclamanta N.C., în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Prefectului Judeţului Dolj şi Guvernul României.
A admis cererea de intervenţie formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor în interesul pârâtului Guvernul României.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, prevăd că legalitatea unui act administrativ unilateral, cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând, pe cale de excepţie, în cadrul unui proces.
In acelaşi timp, a reţinut însă, că aceste dispoziţii care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 contravin dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în practica CEDO, precum şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii şi dreptului la justiţie, precum şi practicii Curţii de Justiţie de la Luxemburg în cauze similare.
A mai reţinut prima instanţă că în acest sens Plenul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a decis în şedinţa din 26 mai 2008, înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a cărui nelegalitate se invocă pe cale de excepţie.
Faţă de soluţia dată excepţiei de nelegalitate, curtea de apel a admis cererea de intervenţie în interesul Guvernului formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta N.C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, următoarele critici.
- instanţa de fond a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, îmbrăţişând punctul de vedere al pârâţilor şi al intervenientului, fără a pune în discuţia părţilor principiul securităţii juridice, dispoziţiile art. 6 din Convenţie şi practica CEDO, precum şi practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la acest principiu, deşi aceste aspecte au fost avute în vedere la motivarea soluţiei. In cadrul acestei critici se mai arată că instanţa nu a aplicat dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., având în vedere că reclamanta a răspuns excepţiei de inadmisibilitate în raport de motivele arătate de părţile care au invocat-o, în timp ce instanţa a admis-o pentru alte considerente pe care nu le-a pus în discuţia părţilor;
- prima instanţă ar fi trebuit să cerceteze cu prioritate legalitatea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi să observe că acestea au fost declarate constituţionale, iar imprescriptibilitatea invocării nelegalităţii unui act administrativ unilateral, indiferent de data emiterii acestuia este un principiu de ordine publică, care nu încalcă reglementările comunitare, dacă ar fi fost altfel, statul ar fi fost obligat că pună în acord reglementarea internă cu cea comunitară;
- prima instanţă a aplicat greşit dreptul european şi practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având în vedere că situaţia dedusă judecăţii este una „pur internă", necuprinzând nici un element de extraneitate, iar textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu urmăreşte implementarea vreunei directive comunitare pentru a se pune problema transpunerii în dreptul intern;
- prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deoarece acestea reglementează dreptul la un proces echitabil şi la o cale de atac eficientă, ceea ce nu se contestă în cauză, corect ar fi fost să se raporteze la art. 52 alin. (4) din Cartă cu trimitere la art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că se aplică legile interne mai favorabile chiar atunci când există neconcordanţe între acestea din urmă şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 C. proc. civ. şi raportat la criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, în considerarea celor în continuare arătate.
Răspunzând mai întâi criticilor referitoare la lipsa rolului activ al judecătorului primei instanţe, în sensul că nu a pus în discuţia părţilor principiile şi prevederile dreptului comunitar pe care şi-a întemeiat motivarea soluţiei, Înalta Curte constată că acestea nu au nici un suport juridic. Astfel, din lucrările dosarului, rezultă că excepţia inadmisibilităţii a fost pusă în discuţia părţilor, iar reclamanta prin apărător a pus concluzii pe acest aspect.
Argumentele de fapt şi de drept ale judecătorului în motivarea soluţiei, care, de altfel, formează considerentele hotărârii, reprezintă raţionamentul juridic şi convingerea intimă a instanţei, iar acestea nu fac parte din problemele de drept care să fie puse în dezbaterea părţilor. Pe de altă parte, faptul că prima instanţă a dezvoltat şi alte considerente în motivarea soluţiei decât cele pe care pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Administraţiei şi Internelor le-au dezvoltat în susţinerea inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, este expresia dreptului suveran de apreciere al judecătorului, acesta nefiind legat decât de obiectul pretenţiilor deduse judecăţii şi de cadrul procesual stabilit de părţi, nu şi de toate susţinerile acestora dezvoltate pe parcursul judecăţii.
In ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate, Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu, sau la cererea părţii interesate.
Este adevărat, astfel după cum a arătat şi recurenta, că prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca şi cu principiul stabilităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte, independent de argumentele Curţii Constituţionale succint prezentate de recurentă, şi a căror substanţă nu este nesocotită, reţine însă că în mod corect a apreciat prima instanţă, pe alt temei, respectiv potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, ce instituie, în situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale (mai puţin în situaţia existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul naţional este cel ce aplică direct şi nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaţionale, având şi rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţele comunitare.
Din această perspectivă, aşadar judecătorul naţional, aplicând primul Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are obligaţia, după cum a reţinut şi instanţa de fond, de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenţii, asigurându-le preeminenţa, deplină şi efectivă, faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte intervenţia legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a şi reţinut în jurisprudenţa CEDO.
Sunt aşadar nefondate criticile recurentei întrucât, Înalta Curte, potrivit jurisprudenţei sale deja cristalizată în această materie, apreciază, în acord cu cele arătate şi de instanţa de fond, că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei tară limită de timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securităţii raporturilor juridice.
Aceasta impune aplicarea directă, cu prioritate a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. In plus, deşi este necontestat că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepţiei de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, este de competenţa judecătorului naţional, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, care i s-ar opune.
De altfel, aceeaşi instanţă comunitară a reţinut în ceea ce priveşte posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, corect a reţinut prima instanţă că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuţie, repetat şi fără limită de timp, a legalităţii unui act administrativ individual, în cauză, a dispoziţiilor art. 7 din HG nr. 1217 din 14 octombrie 2003, modificate prin HG nr. 1301 din 19 august 2004 încalcă principiile fundamentale arătate, practica CEDO şi pe cea a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în situaţii juridice similare.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.C., împotriva sentinţei nr. 592 din 15 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 273/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 283/2011. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
