ICCJ. Decizia nr. 2893/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2893/2011
Dosar nr.1430/33/2010
Şedinţa publică din 19 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 349 din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantele F.O.C. şi F.A.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi a obligat pârâta la evaluarea imobilelor, construcţie şi terenuri individualizate conform nr. C.F., situate în Cluj-Napoca. Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse celelalte capete de cerere ale acţiunii reclamantelor, respectiv obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, corespunzător cotei de 2/12 din imobilele susmenţionate şi la plata de despăgubiri pentru întârziere.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că acţiunea este întemeiată în ce priveşte parcurgerea etapei evaluării, având în vedere că etapa analizării dosarului a fost epuizată, în raport de caracterul hotărârilor pronunţate în favoarea reclamantelor.
In ce priveşte cererea reclamantelor de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, conform Legii nr. 247/2005, instanţa de fond a apreciat că este prematură, în raport cu procedura legală, care cuprinde mai multe etape, obligatorii şi prealabile; de asemenea, prima instanţă a considerat că cererea reclamantelor de acordare a daunelor cominatorii nu este compatibilă cu normele care reglementează materia contenciosului administrativ, în raport cu prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs atât reclamantele, cât şi pârâta.
In motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele reiterează, în esenţă, motivele şi argumentele invocate în faţa instanţei de fond, referitoare la termenul de soluţionare a cererii lor de emitere de deciziei reprezentând titlul de despăgubire, despre care arată că trebuie să fie unul rezonabil; în acest sens, recurentele arată că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că acţiunea este prematură în ce priveşte capătul de cerere privind emiterea deciziei-titlu de despăgubire, având în vedere că etapa analizării dosarului a fost epuizată.
Pârâta, în motivarea cererii de recurs, reiterează apărările invocate în faţa instanţei de fond, făcând trimitere la procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi invocând complexitatea acesteia.
De asemenea, arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dispoziţiile acesteia fiind nesocotite de instanţa de fond care a dispus transmiterea dosarului la evaluator.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că, pentru aceleaşi motive, ce vor fi prezentate în continuare, recursul reclamantelor este întemeiat iar cel al pârâtei este neîntemeiat.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este definită ca „faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen".
Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii.
Totuşi, jurisprudenţa Înaltei Curţi în materie a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII; aceasta deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depăşirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.
Jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi, urmată şi în prezenta cauză, a arătat necesitatea emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la caz.
Astfel, în temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, autoritatea pârâtă are obligaţia să analizeze dosarele numai în privinţa legalităţii cererii de restituire în natură şi nu să reanalizeze şi să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc.
Din actele dosarului rezultă că recurenta-pârâtă a fost învestită în vederea emiterii deciziei, încă din anul 2007, neprocedând în acest sens nici până în momentul pronunţării instanţei de fond - 04 octombrie 2010 şi nici până în momentul pronunţării deciziei de recurs - 19 mai 2011, adică o perioadă de aproximativ 4 ani.
Este binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil; Decizia nr. 2815/2008 invocată în acest context de recurenta-pârâtă are caracter intern şi nu poate înfrânge principiul sus-menţionat, al termenului rezonabil de soluţionare a cererilor persoanelor îndreptăţite.
Fiind vorba de o perioadă de aproape 4 ani, în care autoritatea pârâtă nu a dat curs solicitării reclamantelor de evaluare a imobilului şi emitere a deciziei, este evident că nu ne aflăm în prezenţa unui „termen rezonabil", în accepţiunea prevederilor comunitare susmenţionate, dar ne aflăm în situaţia nesoluţionării în termen a cererii formulate de intimat, ceea ce reclamă aplicarea în speţă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Mai mult decât atât, problema existenţei disponibilităţilor băneşti nu se pune în etapa emiterii deciziei de despăgubire, deoarece numai după ce se emite titlul de plată, poate fi pretinsă eliberarea sumei ce reprezintă despăgubirea datorată.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de reclamante este fondat, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, să se dispună admiterea acestuia, casarea sentinţei recurate şi admiterea, în parte, a acţiunii reclamantelor.
In temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, pârâta va fi obligată să emită Decizia privind titlul de despăgubire, în termen de cel mult 6 luni de la pronunţarea prezentei decizii, avându-se în vedere necesitatea întocmirii unui raport de evaluare în cauză şi a respectării dispoziţiilor art. 16 alin. (6), (61 - 65) şi alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005.
In ce priveşte recursul formulat de autoritatea pârâtă, pentru aceleaşi argumente, avute în vedere la admiterea recursului formulat de reclamante, se va reţine că este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele F.O.C. şi F.A.M. împotriva sentinţei nr. 349 din 4 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată.
Admite, în parte, acţiunea şi obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită Decizia privind titlul de despăgubire, în cel mult 6 luni de la data pronunţării prezentei decizii.
Respinge recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2837/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2895/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
