ICCJ. Decizia nr. 3014/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3014/2011
Dosar nr. 3430/2/2010
Şedinţa publică de la 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 4647 din 22 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T.O. SA în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat, în esenţă, obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, cât şi obligarea la plata unei amenzi civile până la momentul executării obligaţiei, motivat de faptul că la 18 noiembrie 2009 Ministerul Finanţelor Publice a emis Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri în cuantum de 77.201.856,4693 lei potrivit deciziei civile pronunţată de C.A.B. din 16 iunie 2005, dosarul fiind transmis pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 46217/CC, aşa cum rezultă din adresa emisă de A.N.R.P. la 16 ianuarie 2010.
Se reţine, de asemenea că, prin adresa emisă de A.N.R.P., dosarul privind despăgubirile ce urmează a fi acordate reclamantei a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, acesta urmând a fi analizat conform procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Din actele dosarului rezultă că dosarul privind pe reclamantă a fost transmis de către Ministerul Finanţelor Publice Secretariatului Comisiei Centrale, iar Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de Ministrul Finanţelor Publice face referire la dispozitivul deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005 şi la încheierea prin care a fost lămurit dispozitivul acestei decizii, încheiere casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 4158 din 23 mai 2007, hotărârile judecătoreşti fiind depuse în copie la dosarul cauzei.
Consideră instanţa de fond că nu se poate reţine un refuz nejustificat al pârâtei de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, deoarece Ordinul emis de Ministerul Finanţelor Publice. prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri a fost emis în conformitate cu dispozitivul deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005, fiind evident că Ministerul Finanţelor Publice era unic debitor în plata despăgubirilor către reclamantă.
Se mai reţine că A.N.R.P. a înaintat dosarul privind pe reclamantă către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împreună cu ordinul emis de Ministerul Finanţelor Publice, iar prin adresa din 10 februarie 2010 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat precizări cu privire la stadiul de soluţionare al executării silite referitoare la Ministerul Finanţelor Publice, contestaţia la executare fiind finalizată încă din luna noiembrie 2009, aşa cum recunoaşte reclamanta prin acţiunea formulată.
Constată instanţa de fond că titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează o procedură administrativă pentru acordarea despăgubirilor ulterioară procedurii administrative prev. de Legea nr. 10/2001, ori la data la care s-a pronunţat decizia Curţii de Apel Bucureşti, respectiv 16 mai 2005, Comisia Centrală nu fusese înfiinţată.
Ordinul Ministrului finanţelor publice nr. 82 din 18 noiembrie 2009 a fost emis în executarea Deciziei civile din 16 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent către reclamantă, nefăcându-se nici o dovadă în sensul că acest ordin ar fi fost atacat, iar prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai sus menţionată s-a stabilit în mod irevocabil că plata măsurilor reparatorii în echivalent către reclamantă a rămas în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, în speţă neputându-se aplica dispoziţiile Legii nr. 247/2005 în virtutea căruia îşi exercită atribuţiile pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În speţă, consideră instanţa de fond că, nu se poate reţine reaua credinţă a pârâtei de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire deoarece despăgubirile cuvenite reclamantei au fost stabilite în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice în baza unei hotărâri judecătoreşti.
2.Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei nr. 4647 din 22 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC T.O. SA, în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă următoarele:
Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurenta că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 247/2005, în virtutea cărora îşi exercită atribuţiile pârâta şi că nu poate fi reţinută reaua-credinţă a pârâtei deoarece despăgubirile cuvenite reclamantei au fost stabilite în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice în baza unei hotărâri judecătoreşti.
Astfel, consideră recurenta că argumentul primei instanţe în sensul că Legea nr. 247/2005 nu ar fi aplicabilă, pentru considerentul că Ordinul Ministerul Finanţelor Publice nr. 82/2009 este emis în baza unei hotărâri lămurite printr-o încheiere casată este nelegal în condiţiile în care Ordinul nr. 82/2009 s-a emis în baza unei hotărâri lămurite printr-o încheiere irevocabilă care face referire explicită la dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
În acest sens mai susţine recurenta că sentinţa recurată este lipsită de bază legală, instanţa de fond nesocotind încheierea din 11 iunie 2008 prin care Curtea de Apel Bucureşti, a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005 în sensul că a obligat Ministerul Finanţelor la acordarea de măsuri reparatorii sub forma titlurilor de despăgubire în cuantum de 772.018.564,693 lei potrivit procedurii instituite de art. 16, titlu VII, cap. V din Legea nr. 247/2005.
Consideră recurenta că în cauză atât legalitatea acordării măsurilor reparatorii, cât şi cuantumul acestora au fost stabilite prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 82/2009, emis în baza deciziei civile nr. 1134A/2005, lămurită prin încheierea din data de 11 iunie 2008, context în care în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 247/2005, ne aflăm în faza emiterii deciziei care reprezintă titlu de despăgubire
Susţine recurenta că, toate considerentele mai sus menţionate, susţinute şi dovedite în cadrul judecăţii în fond demonstrează pe de o parte incidenţa Legii nr. 247/2005 şi în concret dreptul reclamantei de a cere în faţa instanţei de judecată obligarea Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la soluţionarea dosarului administrativ prin emiterea titlului de despăgubire, într-un termen rezonabil.
Se mai arată că în mod greşit prima instanţă a reţinut că refuzul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire nu poate fi considerat nejustificat, deoarece conform deciziei nr. 1134A din 16 iunie 2005, doar Ministerul Finanţelor Publice avea calitatea de debitor, în condiţiile în care acţiunea promovată nu viza obligarea pârâtei la emiterea vreunui act în temeiul titlului executoriu reprezentat de respectiva decizie civilă, ci viza obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire conform art. 16, titlu VII, cap. V din Legea nr. 247/2005, având în vedere că au fost îndeplinite în prealabil toate condiţiile legale pentru acest lucru.
În acest context, consideră recurenta că referirile primei instanţe la eventualele obligaţii decurgând din decizia civilă nr. 1134A/2005 sunt argumente străine de natura cauzei.
În opinia recurentei, rezultă evident că prin acţiunea formulată în prezenta cauză a urmărit obligarea pârâtei la îndeplinirea unei obligaţii legale conform Legii nr. 247/2005 şi nicidecum obligarea la executarea unei dispoziţii dintr-un titlu executoriu, dispoziţii care priveau într-adevăr pe Ministerul Finanţelor Publice şi care au fost parţial executate prin emiterea Ordinului nr. 82/2009.
Conchide recurenta în sensul că faţă de aceste aspecte rezultă evident că prima instanţă trebuia să verifice existenţa refuzului nejustificat prin raportare la obligaţiile pârâtei decurgând din dispoziţiile legii şi nu prin raportare la obligaţii stabilite în sarcina altei instituţii prin decizia civilă nr. 1134A/2005.
3.Hotărârea instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare.
Prin decizia civilă nr. 1134A/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, lămurită prin încheierea din data de 11 iunie 2008, Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la acordarea de măsuri reparatorii, sub forma titlurilor de despăgubiri în cuantum de 772.018.564,693 lei, potrivit procedurii instituite de art. 16 din Titlu VII, cap. V din Legea nr. 247/2005. în baza respectivei hotărâri judecătoreşti Ministerul Finanţelor Publice a emis Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri, în cuantumul stabilit prin decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005.
Înalta Curte constată că atâta vreme cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că acordarea de măsuri reparatorii, sub forma titlului de despăgubire, către recurentă, se va face potrivit procedurii instituite de Legea nr. 247/2005, incidenţa respectivului act normativ nu mai poate fi pusă în discuţie în prezenta cauză, aşa încât vor fi primite toate criticile formulate de recurentă pe acest aspect.
Totodată, Înalta Curte constată că Ordinul Ministerul Finanţelor Publice nr. 82/2009, ce constituie dosarul de acordare de despăgubiri nr. 46217/CC a fost înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia îi incumbă, fără echivoc, obligaţia legală prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) din titlul VII din Legea nr. 247/2005., în raport de care se impune a fi analizat şi eventualul refuz nejustificat al intimatei în soluţionarea cererii recurentei.
În acest context se impune a fi subliniat faptul că în situaţia în care instanţele judecătoreşti au stabilit printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă cuantumul măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţite persoanele ce beneficiază de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de art. 16 şi urm. Din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, nu presupune decât emiterea titlului de despăgubire în cuantumul astfel stabilit.
De asemenea, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte reaminteşte faptul că în cadrul procedurilor reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are obligaţia de a-şi îndeplini atribuţiile şi obligaţiile ce îi revin astfel încât procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor să se realizeze într-un termen rezonabil şi cu respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Este adevărat că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru emiterea deciziilor, însă această împrejurare nu poate să încurajeze autoritatea publică în tergiversarea soluţionării dosarului recurentei, cu atât mai mult cu cât acesta se află în faza finală a emiterii deciziei referitoare la acordarea titlului de despăgubiri.
Răspunsul intimatei la cererea formulată de recurentă, cuprins în adresa din 10 februarie 2010, este unul formal, de circumstanţă, prin solicitarea unor relaţii referitoare la stadiul de soluţionare al unor dosare referitoare la executarea silită a Ministerul Finanţelor Publice, Comisia centrală lasă loc temporizării soluţionării cererii, exprimând, în realitate, un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ.
Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul şi va modifica hotărârea atacată, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamantă şi obligării intimatei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire conform Ordinului nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de Ministerul Finanţelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC T.O. SA Covasna împotriva sentinţei civile nr. 4647 din 22 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică hotărârea atacată în sensul că admite acţiunea formulată de reclamantă.
Obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizie reprezentând titlu de despăgubire conform Ordinului nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de Ministerul Finanţelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3010/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3018/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
