ICCJ. Decizia nr. 3018/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3018/2011
Dosar nr. 3053/54/2010
Şedinţa publică de la 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 570 din 10 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A.P. şi A.R. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi pe cale de consecinţă a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia privind titlul de despăgubire privind pe reclamanţi; totodată, a fost respinsă acţiunea faţă de pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca fiind introduse împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele
În primul rând, constată instanţa de fond că reclamanţii, care în calitate de legatari universali şi-au însuşit cererea autoarei având ca obiect stabilirea masurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilele situate în localitatea Reghin, au început procedura de recuperare a bunului ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări la data de 02 noiembrie 2001, autoritatea locală cu competenţe în materia stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv emiţând Deciziile nr. 7 din 31 octombrie 2005 , respectiv nr. 48 din 28 iunie 2006
Ulterior, dosarele întocmite în vederea acordării despăgubirilor a fost transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire potrivit dispoziţiilor titlului VII din Legea nr. 554/2004, fiind înregistrate sub nr. 21594/CC şi 21388/CC, insa timp de aproximativ 5 ani nu au fost soluţionate.
Ca urmare, instanţa de fond a apreciat că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul procesului echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului iar împrejurarea că autorităţile administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluţionare a cererilor constituie culpa acestora şi nu poate să conducă la împiedicarea realizării dreptului reclamantului.
În afara argumentului decurgând din art. 6 al Convenţiei, mai arată instanţa de fond că prin neîndeplinirea obligaţiei de a se emite titlurile de despăgubire autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noţiunii de bun şi a obligaţiei statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligaţie asumată de către România prin Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţa de faţă, consideră instanţa de fond că prin comportamentul pârâtei se ajunge la o încălcare atât a art. 6 din Convenţie cât şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, motiv pentru care apreciază că absenţa totală a despăgubirilor creează reclamantului o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Concluzionând, se precizează că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare în termen rezonabil şi că depăşirea unui termen de 10 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO.
Totodată, a fost respinsă acţiunea reclamantului faţă de pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor avându-se în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligaţia legală de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire şi cea anterioară şi subsumată acesteia, privind întocmirea raportului de evaluare, revin Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 361/2005 Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor asigură organizarea şi funcţionarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu îi conferă Autorităţii legitimare procesuală pasivă în acţiunile promovare în contencios administrativ, prin care se invocă refuzul nejustificat de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire.
2.Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei nr. 570 din 10 decembrie 2010, a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304 indice 1 C. proc. civ., arătând, în esenţă, următoarele:
Astfel, susţine recurenta că instanţa de fond în mod temeinic şi nelegal a respins excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 7 din 31 octombrie 2005 emisă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de Regia Autonomă de Gospodărie Comunală şi Locativă Reghin, prin care s-a stabilit dreptul autoarei reclamantelor la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Municipiul Reghin, compus din spaţii de locuit şi teren aferent în suprafaţă de 646 mp, în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi imposibil de restituit în natură.
Totodată, pe fondul cauzei, susţine recurenta că în mod netemeinic şi nelegal, cu motivarea încălcării termenului rezonabil, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor şi a dispus obligarea la emiterea deciziei, fără a ţine cont de aspectele obiective ale soluţionării dosarelor de despăgubire ale reclamanţilor nr. 21594/CC ş nr. 21388/CC dar şi de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entităţi, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluţionare a cererilor.
Astfel, analizând legalitatea respingerii cererii de restituire în natură a imobilelor notificate de autoarea reclamantei, s-a constatat că la dosarul înregistrat sub nr. 21594/CC nu există copia contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului din imobilul situat în Municipiul Reghin, motiv pentru care a fost înaintată Regiei Autonome de Gospodărire Comunală şi Locativă Reghin, şi spre ştiinţă reclamantei A.P., adresa din 08 noiembrie 2010; în privinţa Dosarului nr. 21388/CC, pe lângă aspectele legate de vânzarea imobilului notificat, chiar în condiţiile existenţei interdicţiei prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat şi existenţa unei alte notificări având drept obiect imobilul situat în Municipiul Reghin, fără a se cunoaşte soluţia adoptată de entitatea notificată cu privire la această notificare.
De asemenea, la dosarul aferent Deciziei nr. 7/2005, nu există înscrisuri privind identificarea imobilului, pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, xerocopii ale actelor de identitate valabile reclamanţilor şi nici copia legalizată a certificatului de moştenitor nr. 3 din 14 ianuarie 2009, eliberat de pe urma autoarei reclamanţilor.
Mai arată recurenta că, în mod greşit instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că etapa evaluării este condiţionată, în privinţa ambelor dosare, de clarificarea aspectelor legate de situaţia juridică a imobilelor notificate.
Totodată, mai arată recurenta că în cauză, deja s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, în sensul că în urma analizării cererii motivate formulate de reclamanţi şi a actelor medicale prezentate, Comisia Centrală a aprobat tratarea cu prioritate a Dosarelor înregistrate sub nr. 21388/CC, respectiv nr. 21594/CC, condiţii în care au şi fost analizate cele două dosare, în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilelor notificate.
3.Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 şi văzând dispoziţiile art. 314 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită „se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Respectarea acestei dispoziţii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la „un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa”.
Totodată, Înalta Curte subliniază faptul că exigenţa de celeritate, în sensul art. 6 din CEDO, nu prevalează exigenţei de legalitate în desfăşurarea procedurii reglementate de Titlu VII la Legii nr. 247/2005, şi trebuie apreciată in concreto, luându-se în considerare toate principiile de apreciere consacrate în jurisprudenţa CEDO.
În cauză, instanţa de fond şi-a însuşit integral susţinerile reclamanţilor şi a apreciat superficial asupra caracterului rezonabil al termenului de soluţionare a cererilor reclamanţilor, limitându-şi analiza doar la o serie de date calendaristice(data formulării notificării, data înregistrării cererii la Comisia Centrală), făcând, astfel, abstracţie de criterii precum circumstanţele particulare ale cauzei şi comportamentul autorităţilor implicate în soluţionarea procedurii administrative de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce echivalează cu o apreciere in abstracto a caracterului rezonabil al termenului de soluţionare a cererilor reclamanţilor, atitudine care nu este în acord cu exigenţele CEDO.
Instanţa de fond şi-a însuşit, aşadar, integral susţinerile reclamanţilor, şi a examinat cauza în mod superficial pe aspectul duratei procedurii de soluţionare a cererilor, fără a mai proceda la o analiză a motivelor în raport de care respectivele cereri nu au fost soluţionate până la momentul sesizării instanţei la data de 12 noiembrie 2010, atitudine ce nu poate fi acceptată, în condiţiile în care este de natură a afecta drepturile procedurale ale uneia dintre părţile litigante.
În aceste condiţii, este evident că ceea ce legiuitorul a numit “motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei” nu se regăseşte în considerentele sentinţei recurate, făcând practic imposibilă exercitarea unui control judiciar de către instanţa de recurs.
În consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice şi cu respectarea tuturor principiilor de drept, se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru a se relua judecata.
Cu ocazia rejudecării instanţa de fond va aprecia asupra caracterului rezonabil al termenului şi în raport de complexitatea procedurilor administrative stabilite de Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură, dar şi de atitudinea pârâtei care a justificat nesoluţionarea cererilor reclamanţilor prin prisma unor neclarităţi privind identificarea precum şi natura juridică a imobilelor notificate de reclamanţi.
Totodată, se impune ca instanţa de fond să analizeze punctual atât din perspectiva susţinerilor reclamantei cât şi a apărărilor pârâtei expuse în întâmpinarea depusă la dosarul de fond la data de 13 decembrie 2010, toate aspectele de fond necesare lămuririi situaţiei juridice a imobilelor ce fac obiectul Dosarelor nr. 21594/CC şi 21388/CC pentru a face astfel, o apreciere corectă a atitudinii pârâtei în raport de termenul de soluţionare a celor două dosare.
Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei nr. 570 din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3014/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3022/2011. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
