ICCJ. Decizia nr. 3005/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3005/2011
Dosar nr. 11390/2/2009
Şedinţa publică de la 25 mai 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 5205 din 17 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a acţiunea formulată de contestatoarea SC N.P.T. SRL în contradictoriu cu intimaţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate şi Ministerul Finanţelor Publice şi pe cale de consecinţă a dispus anularea Deciziilor nr. 278 din 14 octombrie 2009 şi nr. 341 din 13 noiembrie 2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin decizia nr. 278/2009 Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a procedat, la cererea organelor de urmărire penală şi în considerarea faptului că pentru numitul C.N., asociat şi administrator la societatea reclamantă s-a dispus începerea urmăririi penale pentru o serie de infracţiuni privitoare la activitatea autorizată, suspendarea autorizaţiei de antrepozit fiscal deţinută de societate.
Prin decizia 341/2009 a fost respinsă plângerea formulată împotriva actului anterior menţionat.
Constată instanţa de fond că, în emiterea celor două decizii contestate, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 185 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 în raport de care suspendarea nu se dispune în mod obligatoriu, autoritatea competentă fiind obligată să aprecieze cu privire la oportunitatea unei astfel de măsuri.
În acest sens, consideră instanţa de fond că organele fiscale trebuie să aibă în vedere că pe perioada urmăririi penale persoana supusă procedurii beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, măsura suspendării nefiind o măsură de sancţionare ci o măsură similară măsurilor de siguranţă în sensul că scopul său este acela de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni sau de a influenţa rezultatele cercetărilor.
Se mai reţine că oportunitatea unei măsuri apare ca o condiţie de legalitate a actului administrativ în sensul că un act care nu respectă condiţia oportunităţii nu poate fi considerat un act legal.
Or în speţă, consideră instanţa de fond că, deşi organele de urmărire penală au procedat la începerea urmăririi penale împotriva asociatului C.N., cererea de arestarea preventivă a acestuia a fost respinsă de instanţa penală care a apreciat că nu sunt suficiente indicii cu privire la săvârşirea infracţiunilor imputate. De asemenea, instanţa penală a reţinut o situaţie de fapt total diferită de cea prezentată de organele de urmărire penală constatând că deşi se susţine în actul de sesizare că „(…) în cadrul uneia din fabricile deţinute de una din societăţile inculpatului C.N., pe lângă alcoolul obţinut în mod legal, se produce şi o mare cantitate de alcool la „negru” care este scos din instalaţia tehnologică de producţie prin intermediul unei dispozitiv special de captare a vaporilor de alcool, precum şi o conductă mascată în barele de susţinere, care permite colectarea alcoolului într-un rezervor de inox aflat sub pământ, însă, la percheziţia efectuată la acea fabrică, nu a fost identificată instalaţia la care face referire procurorul şi nici alte nereguli”.
În aceste condiţii, apreciază instanţa de fond că luarea măsurii suspendării autorizaţiei de antrepozit fiscal apare ca excesivă cât timp nu există suficiente indicii cu privire la săvârşirea infracţiunilor imputate.
2.Recursurile declarate în cauză
Împotriva sentinţei nr. 5205 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs în termen legal atât pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate cât şi Ministerul Finanţelor Publice invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., şi susţinând în esenţă următoarele:
2.1 Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul Ministerul Finanţelor Publice, susţine măsura luată de comisie este una perfect legală atâta timp cât legea permite suspendarea autorizaţiei, în anumite situaţii prevăzute de lege iar instituţia competentă, a acţionat în litera şi spiritul legii, precum şi în limitele prevăzute de aceasta, aşa încât consideră hotărârea pronunţată de instanţa de fond este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, susţine recurentul că instanţa de fond a reţinut în mod nejustificat, ca argument pentru admiterea cererii de anulare a deciziilor, faptul că deşi organul de urmărire penală a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, instanţa de judecată a respins cererea de arestare preventivă a învinuitului C.N., motivat de faptul că nu sunt suficiente indicii cu privire la săvârşirea infracţiunilor imputate, în condiţiile în care considerentele hotărârii de respingere a propunerii de arestare preventivă nu pot avea nici o influenţă asupra hotărârii de suspendare a autorizaţiei.
Totodată, se mai susţine că motivul pentru care a fost respinsă cererea de arestare preventivă şi care a fost preluat ca argument de către instanţa civilă, nu poate fi singurul pentru care instanţa să considere că oportunitatea emiterii deciziei de suspendare a autorizaţiei este apreciată în mod eronat.
Mai arată recurentul că deşi în considerentele hotărârii se face menţiune despre faptul că autoritatea competentă are obligaţia de a aprecia asupra oportunităţii luării unei astfel de măsuri, de suspendare a autorizaţiei, instanţa de fond nu a analizat dacă organul competent a stabilit în mod corect oportunitatea suspendării, având potrivit legii tot dreptul să o facă.
Însă, susţine recurentul că, instanţa de fond a luat în considerare doar o parte a motivării hotărârii de respingere a cererii de arestare preventivă, fără a mai lua în calcul restul motivelor din actul de sesizare, sau restul probelor administrate în cauza penală.
Aşa cum s-a arătat prin adresa din 2009 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T., a comunicat Autorităţii Naţionale a Vămilor, faptul că prin împotriva numitului C.N., asociat şi administrator al SC N.P.T. SRL, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, împotriva sa reţinându-se săvârşirea mai multor infracţiuni.
2.2 Printr-o primă critică formulată recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, invocate prin concluziile scrise depuse la termenul din 22 iunie 2010, în raport de prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1499 din 25 mai 2009 potrivit căruia Comisia pentru armonizarea operaţiunilor de produse supuse accizelor armonizate este organizată în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi nu în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Astfel susţine recurenta că în raport de emitentul actelor administrative atacate în cauză, nu are calitate procesual pasivă, ci aşa cum prevede şi ordinul de mai sus, calitate procesual pasivă are Ministerul Finanţelor Publice în cadrul căruia funcţionează comisia.
Pe fondul cauzei, susţine recurenta că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Astfel, arată recurenta că în mod greşit instanţa de fond a preluat susţinerile reclamantei, în sensul că, în mod nelegal, a fost luată măsura suspendării autorizaţiei, întrucât însăşi decizie de suspendare a autorizaţiei de antrepozit fiscal a fost emisă ca urmare a săvârşirii unor infracţiuni pentru care C. fisc. prevede măsura suspendării, în art. 185 alin. (4) lit. b).
Consideră recurenta că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute în art. 185 alin. (4) lit. b) din C. fisc., în situaţia în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de mai multe persoane, între care şi C.N., asociat şi administrator al SC N.P.T. SRL, pentru infracţiunile menţionate prin actul normativ la care s-a făcut mai sus referire.
Susţine recurenta că nu pot fi primite susţinerile instanţei de fond în sensul că nu s-a dispus arestarea preventivă a lui C.N., în condiţiile în care subzistă motivele care au condus la soluţia de suspendare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, în situaţia în care până la închiderea dezbaterilor în prima instanţă nu s-au adus dovezi că s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea administratorului societăţii.
3.Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc.civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri declarate în cauză sunt fondate, urmând a fi admise ca atare, pentru următoarele considerente:
În primul rând, Înalta Curte, faţă de cadrul legal aplicabil organizării şi funcţionării Comisiei pentru Armonizarea Operaţiunilor de Produse supuse Accizelor Armonizate la data emiterii celor două decizii contestate, constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat asupra cadrului procesual pasiv, în sensul menţinerii în cauză a recurentei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, aşa încât va înlătura toate criticile formulate de recurentă pe acest aspect.
Vor fi, însă reţinute toate criticile formulate de ambele recurente, pe fondul cauzei, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează.
Potrivit art. 185 alin. (4) lit. b) din C. fisc., în forma avută la data emiterii deciziei de suspendare, La propunerea organelor de control, autoritatea fiscală competentă poate suspenda autorizaţia pentru un antrepozit fiscal până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, în cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o infracţiune dintre cele reglementate de prezentul cod, de O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 86/2006, de Legea nr. 241/2005, de Legea nr. 82/1991, republicată, de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru orice altă faptă contra regimului fiscal, reglementată de C. pen. al României, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, este de necontestat faptul că prevederile art. 185 alin. (4) C. fisc., conferă posibilitatea organului fiscal competent, în cazul în care este sesizat în legătură cu punerea în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea unor infracţiuni dintre cele la care face referire norma citată, de a aprecia asupra măsurii suspendării autorizaţiei de antrepozit fiscal emisă unei societăţi comerciale.
Prin urmare nu are importanţă dacă organele de urmărire penală au dispus sau nu trimiterea în judecată a persoanelor faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi nici dacă împotriva acestora sau luat sau nu măsuri preventive de libertate în condiţiile în care art. 185 alin. (4) lit. b) din C. fisc., face referire, ca şi situaţie premisă, exclusiv la punerea în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea unor infracţiuni contra regimului fiscal.
De asemenea, deşi este de necontestat că persoanele cercetate penal se bucură de prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, acest fapt nu are relevanţă sub aspectul luării măsurii de suspendare a unei autorizaţii de antrepozit fiscal, în caz contrar ar fi lipsită de finalitate norma instituită prin art. 185 alin. (4) lit. b) din C. fisc..
Astfel, în mod greşit judecătorul fondului a reţinut ca argument pentru anularea deciziilor nr. 278 din 14 octombrie 2009 şi nr. 341 din 13 noiembrie 2009 faptul că a fost respinsă cererea de arestare preventivă a asociatului şi administratorului societăţii comerciale pe motiv că nu sunt suficiente indicii cu privire la săvârşirea infracţiunilor imputate, în condiţiile în care caracterul oportun al măsurii luate de organele fiscale nu se apreciază în raport de probele aflate într-un dosar penal, probe ce pot fi apreciate exclusiv de către organele judiciare competente.
Aşadar, caracterul dispozitiv al dispoziţiile citate conferă autorităţii fiscale dreptul exclusiv de a aprecia motivat asupra oportunităţii măsurii suspendării, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei şi nu în raport de măsurile procesuale luate de organele judiciare într-un dosar penal pe parcursul desfăşurării cercetărilor.
În cauză, din cuprinsul deciziilor nr. 341 din 13 noiembrie 2009 şi nr. 278 din 14 octombrie 2009, rezultă că măsura suspendării autorizaţiei de antrepozit fiscal de producţie a fost luată avându-se în vedere că împotriva asociatului şi administratorului societăţii comerciale a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unor infracţiuni la regimul fiscal, în legătură cu activitatea desfăşurată de societatea deţinătoare a autorizaţiei, ceea ce justifică pe deplin aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 185 alin. (4) lit. b) din C. fisc..
Prin urmare, Înalta Curte constată că este legală decizia de suspendare a autorizaţiei de antrepozit fiscal din 23 decembrie 2003, emisă ca urmare a constatării situaţiei prevăzute de art. 185 alin. (4) lit. b) C. fisc., măsura luată de organul fiscal fiind proporţională cu gravitatea faptele imputate administratorului societăţii dar şi cu impactul acestora asupra desfăşurării activităţii SC N.P.T. SRL.
Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul şi va modifica hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate şi Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 5205 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC N.P.T. SRL Ilfov, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3001/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3010/2011. Contencios → |
|---|
