ICCJ. Decizia nr. 3108/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 3108/2011

Dosar nr. 553/36/2009

Şedinţa publică de la 27 mai 2011

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 292 din 09 iulie 2009, Curtea de Apel Constanţa – secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Tulcea, a respins acţiunea reclamantului U.G. împotriva acestuia, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul U.G., absolvent al Academiei de Poliţie A.I. Cuza, promoţia 2006, a îndeplinit funcţia de ofiţer în cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Tulcea – Sectorul Poliţiei de Frontieră Sulina, iar prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1188 din 13 noiembrie 2008 a dobândit calitatea de auditor de justiţie, ca urmare a validării rezultatelor concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, organizat în perioada 31 august 2008 – 21 septembrie 2008.

În acest context, reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu cu pârâţii, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului.

Prin Ordinul nr. S/II/4375 din 18 decembrie 2008 emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor, s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, motivat de faptul că reclamantul nu este numit într-o funcţie publică pentru a putea solicita încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002.

Prima instanţă a mai reţinut că reclamantul a considerat nejustificat şi abuziv refuzul pârâţilor de a aproba încetarea raporturilor de serviciu în temeiul dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, în condiţiile în care funcţia de auditor de justiţie este una publică, consecinţa directă şi cea mai importantă a refuzului, fiind imputarea cheltuielilor de şcolarizare efectuate de Statul Român în perioada în care a urmat cursurile Academiei de Poliţie A.I. Cuza.

Instanţa de fond a apreciat că reclamantul, în calitatea sa de ofiţer în cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Tulcea – Sectorul Poliţiei de Frontieră Sulina este supus Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, iar potrivit prevederilor art. 78 alin. (1), dispoziţiile legii sus-amintite se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.

În aceste condiţii, din modul în care este definită „funcţia publică” la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, magistratul nu face parte din categoria celor care îndeplinesc o funcţie publică, aceasta fiind specifică funcţionarilor publici, categorie din care a făcut parte şi reclamantul până la promovarea concursului de admitere în magistratură.

S-a apreciat că nici în situaţia în care reclamantul ar fi fost numit în funcţia de magistrat, raporturile de serviciu nu ar fi putut înceta în baza art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, întrucât magistratul nu face parte din categoria funcţionarilor publici.

2. Recursul declarat de reclamant

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamantul U.G., solicitând modificarea ei, în sensul admiterii acţiunii, pentru motive circumscrise art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a susţinut că în urma promovării examenului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii a devenit auditor de justiţie, ocupând astfel o funcţie publică, însă nicidecum nu a susţinut că ar fi funcţionar public deoarece auditorii de justiţie nu sunt funcţionari publici, ci doar ocupă o funcţie publică.

A mai arătat că prima instanţă nu a analizat şi nici nu s-a pronunţat dacă auditorul de justiţie ocupă o funcţie publică, potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 304/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În opinia recurentului, prima instanţa şi-a întemeiat raţionamentul pe motive străine pricinii, făcând confuzie şi punând semnul echivalenţei între noţiunea de ,,funcţionar public“ şi cea de ,,funcţie publică”.

Astfel, o persoană poate îndeplini o funcţie publică fără a fi funcţionar public, aşa cum este cazul magistraţilor, iar art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului vizează numirea într-o funcţie publică, sintagmă care trebuie interpretată în sensul larg al cuvântului şi nu limitată la definiţia conţinută în art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.

În şedinţa publică din 05 martie 2010, instanţa a invocat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului în raport cu prevederile art. 16 alin. (1), 41 alin. (1) din Constituţie şi art. 14 din Convenţia Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiva excepţie fiind respinsă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 235/2010.

3. Apărările formulate de intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor

În recurs a formulat întâmpinare intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

A susţinut că raporturile de serviciu ale funcţionarului public se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii, însă, în cazul recurentului-reclamant nu a fost emis un astfel de act. Numirea auditorului de justiţie în funcţia publică de judecător, respectiv de procuror, reprezintă un eveniment viitor şi incert, fiind condiţionată conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 de promovarea examenului de absolvire a cursurilor I.N.M., fiind prevăzută în acest sens şi o sancţiune pentru auditorul de justiţie, potrivit art. 14 alin. (3).

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant şi a prevederilor art. 304 pct. 7 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Deşi Înalta Curte nu poate ignora argumentele prezentate de recurent cu privire la asimilarea funcţiei de auditor de justiţie cu aceea a magistraţilor şi cu privire la locul şi rolul îndeplinit de auditori prin raportare la statutul de funcţionar public cu statut special, soluţia adoptată are în vedere practica Înaltei Curţi în această materie, care s-a orientat în sensul că numirea în funcţia de auditor public nu echivalează cu numirea într-o funcţie publică.

În acest sens, faţă de practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o altă soluţie dată recursului de faţă ar echivala cu acceptarea unor divergenţe de jurisprudenţă (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, problema juridică esenţială pentru aprecierea temeiniciei acţiunii reclamantului în privinţa petitului privind obligarea pârâtului Ministerul Internelor şi Reformei Administrative la emiterea ordinului de serviciu în modalitatea solicitată de acesta, o constituie determinarea conţinutului noţiunii „într-o altă funcţie publică” utilizată în art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 şi calificarea, din punct de vedere juridic, a calităţii de auditor de justiţie pe care a dobândit-o reclamantul.

Sub acest aspect, prima instanţă a concluzionat în mod corect că, în sensul prevederilor legale incidente în cauză, dobândirea calităţii de auditor de justiţie nu reprezintă şi nu echivalează cu numirea într-o funcţie publică, în sensul art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002.

Bazele constituţionale ale funcţiei publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3) din legea fundamentală, potrivit cărora funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.

Pornind de la aceste prevederi constituţionale, în literatura de specialitate au fost evidenţiate două noţiuni diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă legătură, fără însă a se confunda, respectiv funcţia publică şi funcţia de demnitate publică.

Funcţia publică este definită în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome (art. 2), în acelaşi act normativ fiind prevăzut că raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii (art. 4).

Raportat la aceste prevederi legale şi faţă de caracteristicile evidente ale funcţiei publice ce se desprind din conţinutul reglementării, auditorii de justiţie nu sunt şi nu pot fi asimilaţi funcţionarilor publici.

Nicio dispoziţie a Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, ce reglementează admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială realizată prin Institutul Naţional al Magistraturii, ca de altfel nici alte prevederi legale, nu stabilesc că auditorul de justiţie al cărui statut este asimilat magistraţilor, pe aspectele anume indicate în cuprinsul respectivei legi (art. 12-20), se află în exercitarea unei funcţii publice.

Din conţinutul prevederilor referitoare la cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii care au statut de auditori de justiţie (art. 16 alin. (1)) rezultă, de altfel, că aceştia beneficiază de o pregătire teoretică şi practică pentru a deveni judecători sau procurori, primesc o bursă pe durata de formare profesională de 2 ani, cu caracter de indemnizaţie lunară, care se restituie, în anumite condiţii alături de cheltuielile de şcolarizare, în situaţia în care nu îndeplinesc timp de 6 ani funcţia de judecător sau de procuror (art. 20), iar la încheierea cursurilor susţin un examen de absolvire, constând în probe teoretice şi practice prin care se verifică însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării ulterioare a funcţiei de judecător sau procuror.

Rezultă astfel, că auditorii de justiţie urmează un program de formare profesională cu durată determinată, fără a se putea reţine, în raport de conţinutul noţiunii de funcţie publică, astfel cum este reglementată şi totodată analizată în doctrină, existenţa în ceea ce îi priveşte, a unor atribuţii de serviciu stabilit în scopul realizării prerogativelor de putere publică.

În plus, în cazul auditorilor de justiţie nu exisă un act administrativ de numire, validarea rezultatelor concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii nefiind un act administrativ ce întruneşte condiţiile unui act de numire, cum corect a reţinut prima instanţă.

Nu puteau fi primite nici susţinerile reclamantului referitoare la drepturile salariale, analogiile şi trimiterile făcute de acesta prin acţiunea introductivă, prin care se acreditează ideea că auditorii de justiţie sunt asimilaţi integral magistraţilor, atât în privinţa drepturilor cât şi a obligaţiilor şi atribuţiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, întrucât, de lege lata, o atare reglementare nu există.

În acelaşi sens sunt şi statuările Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 37 din 14 ianuarie 2010 constatându-se că auditorul de justiţie este numit ca judecător sau procuror doar în urma absolvirii I.N.M. şi se află într-o situaţie deosebită de persoane care, îndeplinind condiţiile legale, este numită direct ca judecător sau procuror în urma susţinerii concursului pe post.

S-a constatat, totodată, că textele de lege criticate nu limitează nici dreptul unei persoane de a alege liber un loc de muncă. Consecinţele pe care trebuie să le suporte un poliţist care decide să-şi aleagă un alt loc de muncă pot fi circumscrise mai degrabă aspectelor patrimoniale pe care le implică o astfel de decizie. Aceste consecinţe au fost acceptate, însă, de cel care a dorit să devină poliţist, prin angajamentul încheiat în acest sens, aşa cu reiese din cuprinsul art. 70 din Legea nr. 360/2002. În plus, mai reţine Curtea Constituţională, restituirea are în vedere sumele investite în vederea pregătirii profesionale a poliţistului, sume a căror acordare nu se mai justifică de vreme ce beneficiarul lor renunţă la această calitate într-un termen mai scurt decât cel considerat de legiuitor ca justificând efortul financiar al statului pentru acest obiectiv.

Este indiscutabil faptul că rolul unei jurisdicţii supreme este acela de a reglementa divergenţele de jurisprudenţă care constituie, prin natura lor, consecinţele inerente oricărui sistem juridic ce se bazează pe un ansamblu de jurisdicţii de fond, cu autoritate asupra resortului lor teritorial.

Dar, tocmai în exercitarea acestui rol, sesizând existenţa unor astfel de divergenţe chiar şi la nivelul său şi pentru a evita persistenţa lor în timp, Înalta Curte a procedat, prin mecanismul deja consacrat, la unificarea acesteia în sensul că poliţistul aflat sub angajamentul de a desfăşura timp de 10 ani activitatea în cadrul Ministerului de Interne care a dobândit calitatea de auditor de justiţie datorează cheltuielile de şcolarizare, întrucât calitatea de auditor de justiţie nu este o funcţie publică în sensul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, raportul său de muncă putând înceta numai la cerere, conform art. 69 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de U.G. împotriva sentinţei nr. 292 din 09 iulie 2007 a Curţii de Apel Constanţa - secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2011.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3108/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs