ICCJ. Decizia nr. 3120/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3120/2011
Dosar nr. 787/59/2010
Şedinţa publică de la 27 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta F.M. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Arad solicitând anularea Hotărârii nr. 195 din 31 martie 2010 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia de a-i acorda calitatea de persoană strămutată conform Legii nr. 189/2000, modificată.
În motivare, reclamanta a arătat că în luna octombrie a anului 1940, având vârsta de 7 ani, împreună cu familia s-au refugiat din satul Rogojel, com. Săcuieu, jud. Cluj (zona Ardealului de Nord) în oraşul Lipova, regiunea Timiş – Torontal, zona fiind ocupată de către regimul austro-ungar.
Aceste aspecte le-a dovedit prin declaraţiile martorilor, care au confirmat susţinerile sale, menţionând, totodată şi faptul că a anexat şi hotărârile emise de pârâtă, prin care le-au fost admise cererile unor persoane refugiate în aceeaşi perioadă şi care au depus în probaţiune acelaşi gen de înscrisuri.
Prin întâmpinare pârâta Casa Judeţeană de Pensii Arad a invocat excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, în temeiul art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 modificată, excepţie respinsă de Curtea de Apel Timişoara la termenul din 21 septembrie 2010.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii, învederând faptul că cererea reclamantei a fost respinsă pe motiv că nu a făcut dovada cu înscrisuri oficiale a refugierii pretinse, astfel cum condiţionează dispoziţiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, iar, în ceea ce priveşte proba cu martori, declaraţiile lor sunt sumare şi neconcludente faţă de împrejurările descrise, aceştia nefiind refugiate nici în aceeaşi perioadă cu cea pretinsă de petentă (anul 1940), ci mai târziu, în anul 1942 şi nici în aceeaşi localitate cu cea în care petenta pretinde că s-a stabilit după refugiere, respectiv oraşul Lipova, jud. Arad.
Pârâta a arătat că în cazul martorilor, Comisia din cadrul Casei judeţene de Pensii Arad le-a stabilit acestora calitatea de persoane refugiate pe baza extraselor eliberate în copie legalizată de către Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale, adică pe baza unor înscrisuri oficiale autentice, iar nu pe baza unor declaraţii de martori.
Or, bazându-se pe raţionamentul logic, dacă s-ar admite ipoteza potrivit căreia reclamanta F.M. ar fi părăsit localitatea Rogojel în anul 1940 şi s-ar fi stabilit în oraşul Lipova, jud. Arad, concluzia care se desprinde este că martorii nici nu s-au întâlnit cu petenta în intervalul 1940 – 06 martie 1945, aflându-se în localităţi diferite şi deci nu cunosc, în mod direct şi nemijlocit, împrejurările pretinsei refugieri a petentei.
Descrierea împrejurărilor de către martori sunt făcute în mod sumar, în maniera în care nu au avut ca rezultat convingerea membrilor comisiei asupra autenticităţii faptelor declarate, mai ales că martorii au fost refugiaţi din com. Traniş, jud. Cluj în satul Rogojel, jud. Cluj, în perioada 18 mai 1942 – 06 martie 1945.
Astfel, situaţia invocată nu se poate încadra în prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 391 din 21 septembrie 2010 a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta F.M. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Arad.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că starea de fapt prezentată de reclamantă, potrivit acţiunii, a fost menţionată şi în cererea introdusă la pârâtă, în condiţiile Legii nr. 189/2000.
În acest sens, a constatat că din declaraţiile autentificate ale numiţilor F.M. şi S.A. depuse la dosar în susţinerea acţiunii, nu rezultă împrejurările concrete în care s-a produs refugiul.
Prima instanţă a considerat că afirmaţiile celor două persoane nu pot sta la baza formării convingerii instanţei că fiind corespunzătoare realităţii, având în vedere vârsta fragedă a acestora, de 3 ani, respectiv de 6 ani în anul 1940, despre care relatează ca dată a refugiului reclamantei.
De asemenea, a reţinut caracterul irelevant în cauză a adeverinţei emisă de Primăria comunei Sacuieu, care conţine afirmaţii cu caracter general legat de plecarea unor cetăţeni de pe raza sa, în satele învecinate, după Dictatul de la Viena, fără nici o referire la persoana reclamantei.
În concluzie, prima instanţă a apreciat că din probele depuse la dosarul cauzei nu rezultă caracterul vătămător al refuzului pârâtei exprimat prin Hotărârea nr. 195 din 31 martie 2010, cu atât mai mult cu cât s-a pus în discuţie suplimentarea probatoriului la termenul din 21 septembrie 2010.
3. Recursul exercitat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta F.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că recurenta nu poate beneficia de prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
Astfel, s-a susţinut că instanţa a cenzurat veridicitatea împrejurărilor rezultate din declaraţiile martorilor şi din restul înscrisurilor şi a făcut abstracţie de probele administrate în dosar.
A mai precizat că toate rudele sale, aflate în aceiaşi situaţie, au obţinut hotărâri judecătoreşti favorabile de recunoaştere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 188/2000.
În dovedirea cererii de recurs, recurenta – reclamantă a depus două declaraţii notariale autentificate ale martorilor K.I. şi F.A., înscrisuri admisibile, în temeiul prevederilor art. 305 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă anularea Hotărârii nr. 195 din 31 martie 2010 prin care intimata-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Arad a respins cererea recurentei-reclamante de constatare a calităţii de persoană refugiată, pe considerentul că nu s-a făcut dovada refugiului cu înscrisuri oficiale, potrivit art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002, iar declaraţiile martorilor sunt sumare şi neconcludente în ceea ce priveşte împrejurările descrise cât şi în ceea ce priveşte perioada de refugiu.
Această concluzie nu este împărtăşită şi de instanţa de recurs care reţine că, în cauză, instanţa de fond a făcut o apreciere eronată a circumstanţelor în care s-a refugiat recurenta – reclamantă împreună cu familia sa.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 189/2000, beneficiază de drepturile acordate prin acest act normativ, persoana, cetăţean român, care, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a suferit persecuţii de natură etnică, fiind refugiată, strămutată sau expulzată, în altă localitate, decât cea de domiciliu. Dovada acestei situaţii de fapt se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu înscrisuri oficiale, iar în lipsa acestora, cu declaraţii de martori.
În speţă, din declaraţiile autentificate ale martorilor K.I. şi F.A., depuse la dosarul de recurs, rezultă că reclamanta s-a refugiat, împreună cu familia sa, în aprilie 1941, din localitatea Rogojel, judeţul Cluj în localitatea Scrind – Frăsinet, jud. Cluj, după care a plecat în localitatea Lipova., judeţul Arad, ca urmare a persecuţiei etnice la care au fost supusă din partea autorităţilor maghiare de ocupaţie.
Susţinerile recurentei şi ale martorilor referitoare la împrejurările şi perioada refugiului se coroborează, în contextul în care, evenimentele istorice petrecute în arealul localităţii de domiciliu au fost confirmate şi de autorităţi, aşa cum rezultă din adeverinţa din 28 iulie 2010 eliberată de Primăria Comunei Săcuieu.
De remarcat este şi faptul că declaraţiile notariale depuse în probaţiune provin de la persoane care au calitatea de beneficiari ai Legii nr. 189/2000, recunoscută de Casa Judeţeană de Pensii Cluj prin Hotărârea nr. 24916 din 05 august 2009, respectiv din 06 ianuarie 2010.
În opinia Înaltei Curţi, recurenta – reclamantă a făcut dovada, în condiţiile legii, că îndeplineşte cerinţele pentru a beneficia, în perioada aprilie 1941 - septembrie 1945, de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat în cauză şi va modifica sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii reclamantei şi obligării pârâtei la recunoaşterea drepturilor cuvenite acesteia, conform legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de F.M. împotriva sentinţei nr. 391 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea reclamantei.
Anulează Hotărârea nr. 195 din 31 martie 2010 a Casei Judeţene de Pensii Arad.
Obligă pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999 pentru perioada aprilie 1941 – 6 martie 1945, începând cu data de 01 aprilie 2010.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 312/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 313/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
