ICCJ. Decizia nr. 248/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII- contencios administrativ și fiscal, la data de 02 septembrie 2009, reclamantul B.G.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor anularea Ordinului nr. S/11/4142 din 24 august 2007 comunicat telefonic la aceeași dată prin care a fost încadrat în categoria B - Corpul agenților de poliție cu gradul profesional de agent șef principal de poliție, reîncadrarea în funcția deținută și în gradul profesional de inspector de poliție prevăzut în categoria A - Corpul ofițerilor de poliție și obligarea pârâtului la daune materiale și morale.
în motivarea acțiunii reclamantul a afirmat că prin ordinul atacat i s-au încălcat grav drepturile câștigate de-a lungul carierei în rândul poliției de frontieră fiind aplicate greșit dispozițiile Legii nr. 360/2002.
în cauză s-a invocat excepția tardivității acțiunii în raport cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1642 din 13 aprilie 2010 a admis excepția tardivității și a respins acțiunea promovată de reclamantul B.G.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, ca tardiv formulată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reglementează termenul limită până la care cererea de anulare poate fi introdusă la instanța de contencios administrativ, respectiv "nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".
Or, în speță, reclamantul a recunoscut că ordinul a fost comunicat telefonic la data de 24 august 2007, dar cu toate acestea data la care a fost introdusă acțiunea - 2 septembrie 2009 se situează peste termenul reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.G.S. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurentul a susținut, în esență, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
A arătat recurentul că excepția tardivității acțiunii a fost greșit admisă întrucât actul administrativ atacat este lovit de nulitate întrucât nu i-a fost comunicat în mod legal și nu putea produce consecințe juridice decât după data certă a comunicării personale.
Totodată a susținut că hotărârea este insuficient motivată, nefiind clară, convingătoare și pertinentă întrucât instanța s-a rezumat numai la transcrierea prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fără a le corobora cu prevederile art. 7 alin. (1) din aceiași lege.
A apreciat că din interpretarea dispozițiilor art. 11 cu cele ale art. 7 rezultă că legiuitorul prin sintagma"după caz", inserată la finele art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a stabilit cele trei cazuri care au echivalență asupra datei de la care curge termenul stabilit, după cum urmează:
a) un an de la data comunicării actului echivalent cu textul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;
b) un an de la data luării la cunoștință echivalent cu textul art. 7 alin. (3);
c) un an de la data introducerii cererii sau data încheierii procesului verbal de conciliere echivalent cu textul art. 7 alin. (6).
Ori motivarea instanței privind faptul că a recunoscut că ordinul i-a fost comunicat telefonic echivalează cu o luare la cunoștință iar nu o comunicare legală care să poată produce consecințe juridice și care se aplică numai în cazul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Totodată recurentul, pentru termenul de judecată de la data de 10 noiembrie 2010 a invocat, în scris, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 73 alin. (4) și (8) și a art. 74 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările ulterioare și a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, va respinge excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul reclamant și va respinge și recursul declarat împotriva sentinței nr. 1642 din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
I. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 73 alin. (4) și (8) și a art. 74 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările ulterioare și a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Recurentul reclamant a susținut că prin dispozițiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 15 alin. (1) din Constituția României, republicată potrivit cărora ''Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea".
De asemenea recurentul reclamant a înțeles să invoce, în susținerea excepției de neconstituționalitate prevederile Legii nr. 29/2000 privind sistemul național de decorații al României, cele ale Legii nr. 80/1995 privind Statutul Cadrelor Militare precum și cele ale art. 29 alin. (3), art. 72,art. 73 alin. (1) și (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.
înalta Curte, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționalitate cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 73 alin. (4) și (8) și a art. 7;: alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările ulterioare și a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în raport cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 constată că cererea de sesizare este inadmisibilă, astfel:
Potrivit art. 29 - "(1) Curtea Constituționala decide asupra excepțiilor ridicate în fata instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice faza a litigiului si oricare ar fi obiectul acestuia".
Dispozițiile legale pretinse a fi neconstituționale, respectiv art. 73 alin. (4) și (8) din Legea nr. 360/200 reglementează faptul că "(4) Polițiștii ofițeri care nu au absolvit studii superioare de scurta sau de lunga durata cu diploma vor fi încadrați în funcții potrivit gradelor profesionale echivalente". (...) iar (8) "Perioada acordata polițiștilor pentru definitivarea studiilor necesare echivalării în gradele corespunzătoare funcției pe care o dețin, conform prevederilor alin. (1), este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Daca după expirarea perioadei de 5 ani polițiștii nu si-au definitivat studiile necesare echivalării în gradele profesionale pe care le au, ofițerii de politie vor fi încadrați în categorii si grade profesionale corespunzătoare pregătirii, iar agenților de politie le vor înceta raporturile de serviciu."
De asemenea, în art. 74. - (2) din aceiași lege se precizează că "La încetarea raporturilor de serviciu polițistul este obligat ca în termen de 15 zile sa se prezinte la centrul militar pe raza căruia domiciliază, pentru a fi luat în evidenta ca rezervist cu specialitatea "politie" si gradul militar echivalent gradului profesional avut la data respectiva în grupa de evidenta a Ministerului Administrației si Internelor".
Or, în cauză de față, prin hotărârea atacată, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca tardiv formulată fără a se intra pe fondul cererii de chemare în judecată, astfel că instanța de recurs urmează a se pronunța cu privire la modul de soluționare al acestei excepții iar nu cu privire la legalitatea Ordinului nr. S/II/4142 din 24 august 2007.
Așa fiind și cum dispozițiile legale a căror constituționalitate se dorește a fi verificată nu au legătură cu aprecierea asupra excepției tardivității introducerii acțiunii, instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă.
II. Relativ la recursul declarat de reclamantul B.G.S.
Prima instanță, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantului ca tardivă, reținând incidența articolului 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în raport cu faptul că reclamantului i s-a comunicat telefonic, ordinul nr. S/II/4142 din 24 august 2007 prin care a fost retrogradat de la gradul de inspector la gradul de agent șef principal de poliție, la aceiași dată, iar acțiunea de anulare a ordinului a fost promovată la data de 2 septembrie 2009.
Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 art. 11. - (1) Cererile prin care se solicita anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabila;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;
c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;
d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. l), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabila a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusa si peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștința, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."Din modul de redactare al articolului suscitat rezultă că termenul de un an de la " data comunicării actului, data luării la cunoștința, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz" este un termen de decădere, aplicabil numai pentru motive temeinice și care nu poate fi depășit ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției avute în vedere la alin. (1).
Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul a înțeles să limiteze la 1 an perioada de introducere a acțiunii în contencios administrativ, obligând subiectele de drept să depună diligente și să nu tergiverseze introducerea acțiunii în contencios administrativ.
Tocmai din acest motiv sunt prevăzute mai multe situații de la care începe să curgă acest termen, respectiv" data comunicării actului, data luării la cunoștința, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".
De altfel, ar fi contrar reglementării contenciosului administrativ ca persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și pentru refuzul de efectuare a unei operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului său [art. 8 alin. (1) teza II], să fie îndreptățită să sesizeze instanța de judecată fără să fie supusă unui termen care să curgă de la data expirării termenului legal de soluționare sau de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a acesteia.
Totodată, în jurisprudența Curții Constituționale a României și a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură și stabilirea sancțiunilor ce operează în cazul nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art.6(l) din CEDO, acestea fiind restricții admise întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal, în substanța sa.
Verificând actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a luat cunoștință de existența actului administrativ atacat, atât telefonic, la data de 24 august 2007, așa cum de altfel a recunoscut în fața instanței cât și prin faptul că a îndeplinit alte atribuțiuni de serviciu, a purtat alte însemne de grad și uniformă și a primit alte drepturi salariale.
Criticile recurentului nu sunt întemeiate, nici în ceea ce privește nemotivarea hotărârii, din simpla lecturare a acesteia observându-se temeiul de drept și situația de fapt la care s-a raportat instanța și nici în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 11 prin raportare la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, pe care o invocă recurentul.
înalta Curte constată că prima instanță a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale aplicabile, respectiv a art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004, reținând că acțiunea reclamantului este prescrisă în raport cu data luării la cunoștință de către reclamant cu privire la actul administrativ atacat și data introducerii acțiunii.
Pentru aceste considerente înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale precum și recursul declarat împotriva sentinței nr. 1642 din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2647/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 252/2011. Contencios → |
|---|
