ICCJ. Decizia nr. 3170/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3170/2011
Dosar nr. 442/250/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin recursul declarat de petenta SC V.K. SRL împotriva Sentinţei Civile nr. 582 din 16 iunie 2009 şi a încheierii de şedinţă din 25 august 2009, ambele pronunţate de Judecătoria Lipova în cauza nr. 442/250/2009, recursuri înregistrate pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 442/250/2009, petenta SC V.K. SRL a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 4 lit. b) precum si a dispoziţiile art. 8 din HG 1373/2008.
În susţinerea excepţiei de nelegalitate, petenta a arătat că în definirea „actului administrativ", legiuitorul prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ne arată în mod lipsit de echivoc ca acesta, actul administrativ, este un act unilateral ce emană de la o autoritate publică în scopul organizării executării legii.
Petenta mai arată că, în speţă, HG nr. 1373/2008 este un act administrativ unilateral, care emană de la o autoritate publica centrală si are un caracter normativ.
Mai susţine petenta că, în continuarea textului de lege citat se mai arată şi faptul că „în acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza."
În concluzie,petenta arată că în condiţiile în care instanţa va constata ca actul administrativ al Guvernului (HG nr. 1373/2008) are înrâurire asupra soluţionării pricinii, devine obligatorie sesizarea instanţei de contencios administrativ competentă în speţa, sesizarea Curţii de Apel Timişoara, potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., întrucât actul este emis de o autoritate centrală şi suspendarea cauzei.
Tribunalul Arad,prin încheierea de şedinţă din 17 februarie 2010, a dispus sesizarea Curţii de Apel Timişoara cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 4 lit. b) precum si a dispoziţiile art. 8 din HG 1373/2008 şi a suspendat judecarea recursului până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a prevederilor, mai sus-menţionate, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta S.C. V.K. SRL TIMIŞOARA în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL JUDEŢEAN ARAD şi GUVERNUL ROMÂNIEI.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa, a reţinut, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
Reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 4 lit. b) precum şi a dispoziţiile art. 8 din HG 1373/2008, privind reglementarea furnizării şi transportului rutier de bunuri divizibile pe drumurile publice din România.
Art. 4 lit. b) stipulează că „Obligaţiile furnizorilor ale căror bunuri sunt distribuite folosind reţeaua de drumuri publice din România sunt următoarele: b) să cântărească şi să emită tichet de cântar, eliberat potrivit prevederilor art. 3, pentru toate vehiculele utilizate pentru distribuţia rutieră a bunurilor divizibile, iar art. 8 din acelaşi act normativ prevede contravenţiile şi limitele de sancţionare ale acestora.
Reclamanta nu a indicat în raport cu care anume dispoziţii legale sunt nelegale prevederile art. 4 lit. b) precum şi dispoziţiile art. 8 din HG 1373/2008, privind reglementarea furnizării şi transportului rutier de bunuri divizibile pe drumurile publice din România.
Conchide instanţa că împrejurarea că obligaţia emiterii bonului de cântar poate fi verificată şi în alte condiţii decât prin surprinderea autovehiculului în traficul rutier sau care să presupună cel puţin punerea sa în mişcare pe drumul rutier nu constituie motiv de nelegalitate a dispoziţiilor legale invocate de către reclamantă sau că aceste dispoziţii legale vin în contradicţie cu disp. OG nr. 43/1997 modificată şi ale OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta S.C. V.K. S.R.L., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente:
- în mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu ar fi indicat dispoziţiile legale în raport cu care sunt nelegale dispoziţiile art. 4 lit. b) şi art. 8 din HG nr. 1373/2008, articolul de lege invocat fiind art. 41 alin. (1) din OG nr. 43/1997;
- instanţa de fond nu a motivat de ce a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă.
Recurenta şi-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs ce se încadrează, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Susţinerea recurentei – reclamante privind încălcarea art. 41 alin. (1) din OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare prin dispoziţiile art. 4 lit. b) şi art. 8, cu modificările şi completările ulterioare, este neîntemeiată.
Astfel, alin. (1) al art. 41 din OG nr. 43/1997 are în vedere interzicerea efectuării transportului cu vehicule rutiere, înmatriculate sau înregistrate în România sau în alte state, pe drumurile publice cu depăşirea masei totale maxime admise, maselor maxime admise pe axe şi/sau dimensiunilor maxime admise prevăzute în anexele nr. 2 şi 3, iar obiectul de reglementare al art. 4 lit. b) îl constituie instituirea obligaţiei, în sarcina furnizorilor ale căror bunuri sunt distribuite folosind reţeaua de drumuri publice din România, de a cântări şi emite tichet de cântar, eliberat potrivit prevederilor art. 3, pentru toate vehiculele utilizate pentru distribuţia rutieră a bunurilor divizibile furnizorilor ale căror bunuri sunt distribuite folosind reţeaua de drumuri publice din România.
De asemenea, hotărârea de guvern contestată a fost emisă şi în temeiul art. 2 alin. (1) din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenienţilor, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia „prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona contravenienţii în toate domeniile de activitate".
În ceea ce priveşte împrejurarea invocată în apărare de către recurenta – reclamantă, în sensul că obligaţia emiterii bonului de cântar poate fi verificată şi în alte condiţii decât prin surprinderea autovehiculului în traficul rutier sau care să presupună punerea sa în mişcare pe drumul rutier, în mod corect instanţa de fond a constatat că aceasta nu este un argument de nelegalitate a unor dispoziţii normative, fiind vorba, în mod evident, de considerente de fapt, fără relevanţă juridică.
Pentru motivele arătate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, recursul urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. V.K. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 119 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefundat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3167/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3171/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
