ICCJ. Decizia nr. 3182/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3182/2011
Dosar nr. 6564/2/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4501 pronunţată în data de 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii K.L., K.S. şi K.J., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, în consecinţă:
- a obligat pârâta să facă demersurile necesare pentru întocmirea raportului de evaluare şi să emită în favoarea reclamanţilor titlul de despăgubire în dosarul nr. 46147/CC din 15 decembrie 2009;
- a respins capătul de cerere privind analizarea cu prioritate a acestui dosar şi desemnarea unui evaluator, ca rămas fără obiect;
- a respins capătul de cerere privind penalităţile, daunele morale şi aplicarea unei amenzi ca neîntemeiate.
Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 12051 din 20 august 2009, Primarul Mun. Bucureşti, în calitate de entitate notificată, a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, şi a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.
Dosarul aferent dispoziţiei mai sus amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi înregistrat sub nr. 46147/CC.
Arată instanţa că dosarul a fost analizat cu prioritate şi a fost trimis la evaluatorul desemnat aleatoriu, respectiv, T.D. astfel că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa a constatat că cererile reclamanţilor privind analizarea cu prioritate a acestui dosar şi de desemnare a unui evaluator, au rămas fără obiect, prin finalizarea acestor etape administrative, sens în care le-a respins ca atare.
Pe de altă parte, instanţa a reţinut că autoritatea pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în sensul dovedirii tuturor demersurilor pentru efectuarea cu celeritate a procedurii de evaluare a imobilului în cauză, având în vedere că anterior a analizat dosarul pentru legalitate în cadrul procedurii urgente, prin raportare la data emiterii dispoziţiei de restituire, data înregistrării dosarului la pârâtă şi situaţia personală a reclamanţilor care au invocat motive de sănătate pentru rezolvarea situaţiei juridice a cererii de acordare a despăgubirilor în echivalent, fiind evidentă culpa pârâtei în refuzul de îndeplinire a obligaţiilor prevăzute de lege astfel încât să fie întocmit raportul de evaluare cu celeritate şi să emită ulterior un titlu de despăgubire.
În privinţa capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de întârziere şi a unei amenzi de către conducătorul acesteia, în măsura în care prezenta hotărâre nu se execută întocmai, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 554/2004, dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Aşadar, rezultă că atât obligarea conducătorului pârâtei la plata unei amenzi, cât şi obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de întârziere în executarea hotărârii se pot dispune în faza executării unei hotărâri irevocabile, pe calea urgentă şi sumară prevăzută de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 554/2004, iar nu în cadrul acţiunii de fond.
Pe de altă parte instanţa a constatat că daunele interese de întârziere se pot cuantifica efectiv numai la data executării hotărârii, reclamanţii având posibilitatea să solicite acordarea acestora în această fază procedurală.
În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata unor daune morale către reclamanţi, instanţa a reţinut că aceştia nu au dovedit, conform art. 1169 C. civ., existenţa unei suferinţe psihice rezultată din refuzul autorităţii pârâte de a întocmi dosarul de evaluare şi de emitere a titlului de despăgubire.
În fine, în temeiul art. 274-276 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru netemeinicie, recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Critica formulată de recurenta-pârâtă, sub un prim aspect, se referă la faptul că în mod greşit a fost obligată de instanţa de fond la efectuarea demersurilor necesare pentru întocmirea raportului de evaluare şi apoi la emiterea titlului de despăgubire în dosarul nr. 46147/CC, deoarece procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 era în curs de finalizare, dosarul fiind transmis la evaluator şi mai mult decât atât raportul de evaluare a şi fost întocmit, acesta urmând a parcurge procedura de avizare şi semnare.
Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă critică sentinţa prin prisma modului greşit în care a fost rezolvată problema acordării cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, la care a fost obligată către intimaţii-reclamanţi.
În primul rând, o astfel de cerere nu era admisibilă, pentru că în sarcina recurentei nu se poate reţine o culpă procesuală, dosarul aferent Dispoziţiei nr. 12051 din 20 august 2009 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti fiind analizat anterior introducerii cererii de chemare în judecată, la data de 18 mai 2010.
În subsidiar, recurenta-pârâtă a cerut a se dispune reducerea cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., suma de 1.000 lei acordată fiind în cuantum prea mare, în raport de faptul că litigiul a avut un singur termen de judecată precum şi de obiectul cauzei, care vizează o obligaţie de a face şi nu o obligaţie bănească, iar pe de altă parte, C.C.S.D. reprezintă Statul Român în astfel de litigii, ea neputând fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată, neavând buget în acest sens.
Intimaţii-reclamanţi au depus note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins potrivit considerentelor ce urmează.
Din cuprinsul dispozitivului sentinţei instanţei de fond, sentinţă ce face obiectul analizei în prezentul recurs, rezultă că prima instanţă nu a admis decât capătul de cerere vizând obligarea recurentei-pârâte la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în dosarul nr. 46147/CC privind pe intimaţii-reclamanţi K.L., K.S. şi K.J., aferent Dispoziţiei nr. 12051 din 20 august 2009 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, celelalte capete de cerere printre care şi cel vizând analizarea cu prioritate a dosarului şi desemnarea unui evaluator, fiind respinse.
Capătul de cerere privind obligarea recurentei-pârâte la efectuarea demersurilor necesare pentru întocmirea raportului de evaluare, a fost respins de prima instanţă ca rămas fără obiect pentru că într-adevăr, astfel cum susţine recurenta, dosarul a fost analizat din acest punct de vedere, dosarul fiind înaintat la evaluator, ba chiar a şi fost întocmit raportul de evaluare, acesta urmând a parcurge procedura de avizare şi semnare.
Recurenta-pârâtă susţine că în aceste condiţii nu i se poate imputa că nu a luat măsurile necesare pentru rezolvarea într-un termen rezonabil a acestui dosar de despăgubiri, însă, contrar acestor susţineri, se constată că instanţa de fond a apreciat în mod corect că autoritatea pârâtă nu a dovedit efectuarea tuturor demersurilor necesare pentru efectuarea cu celeritate a procedurii de evaluare a imobilul în cauză, mai ales că potrivit deciziei cu nr. 2815/2008, art. 3, emisă de pârâtă, dosarul a fost analizat în procedura de urgenţă, prin raportare la data emiterii dispoziţiei de restituire, data înregistrării dosarului şi situaţia intimaţilor-reclamanţi care au invocat motive de sănătate pentru rezolvarea cu prioritate a cererii de despăgubiri pentru imobilul respectiv.
Cu alte cuvinte, în mod corect instanţa de fond a apreciat că în derularea acestei proceduri administrative, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu este exonerată de culpă procesuală, aceasta trebuind să stăruie prin toate mijloacele pentru rezolvarea, într-un termen rezonabil, a cererii reclamanţilor-intimaţi de a intra în posesia drepturilor băneşti, aferente despăgubirilor propuse a le fi acordate pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării.
Finalizarea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 247/2005 – concretizată prin emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, nu poate fi lăsată sub aspectul termenului în care aceasta să fie efectuată, la latitudinea recurentei-pârâte, astfel cum corect reţine şi instanţa de fond, pentru că astfel s-ar încălca principiile jurisprudenţei adoptate în temeiul art. 6 şi art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, prelungirea procedurii de acordare a despăgubirilor în mod nejustificat încălcând dreptul la un proces echitabil.
Cât priveşte cea de-a doua critică referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată şi cuantumul ridicat al acestora, instanţa de control judiciar constată că este neîntemeiată.
Textul de lege – art. 274 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Or, recurenta-pârâtă fiind obligată la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, este „parte căzută în pretenţii" şi în mod corect a fost obligată, la cererea reclamanţilor, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat.
Cât priveşte cuantumul acestor cheltuieli, se constată a fi neîntemeiată critica recurentei-pârâte şi cererea de micşorare a acestuia.
Este adevărat că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul are dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor, or în speţă, se constată că nu se impune acest lucru, onorariul de avocat în cuantum de 1000 lei nefiind „nepotrivit de mare" în raport cu munca îndeplinită de avocat, chiar dacă dosarul a avut numai două termene la fond.
Pentru toate aceste considerente, constatând că recursul formulat de pârâtă este nefondat, urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., iar sentinţa primei instanţe menţinută ca fiind legală şi temeinică.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 lei, efectuate în recurs, către intimaţii-reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 4501 din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 lei către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3177/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3186/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
