ICCJ. Decizia nr. 3200/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3200/2011
Dosar nr. 5360/1/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1475 din 23 martie 2010 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC T. SA Suceava, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, acţiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 84 din 7 noiembrie 2007 emisă de pârâtă prin care s-a respins contestaţia împotriva actelor administrativ fiscale nr. 81892 din 19 iulie 2007 şi nr. 82689 din 26 iulie 2007 emise de aceeaşi pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin adresa nr. 81892 din 19 iulie 2007, pârâta i-a comunicat reclamantei pierderea facilităţilor acordate în baza OUG nr. 37/2004 privind măsuri de diminuare a arieratelor din economie, având în vedere că nu a achitat la termen obligaţiile fiscale cuvenite începând cu 25 februarie 2006, potrivit art. 4 alin. (3) din ordonanţă, iar prin adresa nr. 82689 din 26 iulie 2007 i-a comunicat obligaţiile restante pe care le înregistrează la bugetul de stat la data de 30 iunie 2007.
Susţinerea reclamantei, cum că Decizia atacată este nulă absolut deoarece nu respectă dispoziţiile art. 211 alin. (4) C. proCod Fiscal pentru că nu este menţionată în cuprinsul său calea de atac, termenul în care poate fi exercitată această cale de atac şi instanţa competentă a o soluţiona, a fost înlăturată de instanţa de fond, cu motivarea că sancţiunea ce poate interveni în acest caz este nulitatea relativă, dar şi aceasta numai în cazul când s-ar pricinui părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea deciziei, ceea ce în cauză nu s-a dovedit şi mai mult decât atât, chiar şi în lipsa acestor menţiuni, reclamanta a exercitat împotriva deciziei calea de atac prevăzută de lege, sesizând instanţa competentă de contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea acestei căi de atac.
Din considerentele sentinţei rezultă că prima instanţă a apreciat că actele administrativ fiscale contestate sunt legale, fiind emise cu respectarea art. 4 alin. (1) din OUG nr. 37/2004, întrucât reclamanta nu a achitat lunar obligaţiile fiscale curente, obligaţii prevăzute de art. 3 alin. (1) din ordonanţă, ca reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetului asigurărilor pentru şomaj, datorate la 31 decembrie 2003, inclusiv dobânzi şi penalităţi de orice fel, aferente obligaţiilor fiscale calculate până la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă.
Astfel, a reţinut prima instanţă, la accizele pentru energia electrică, obligaţiile de plată scadente la 25 martie 2006 şi 25 aprilie 2006 au fost achitate cu întârziere, cu O.P. nr. 1365 din 23 mai 2006, iar în anul 2007 reclamanta a depus două declaraţii rectificative, cu diminuarea obligaţiei de plată cu scadenţă la 25 martie 2006 şi respectiv, 25 aprilie 2006, iar ulterior a depus alte două declaraţii rectificative de suplimentare a obligaţiei de plată în acelaşi cuantum dar cu scadenţă la 25 mai 2006 şi 25 iunie 2006.
La contribuţiile pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice, instanţa de fond a reţinut că suma de 741 RON era scadentă la 25 octombrie 2006, însă cu OP nr.2026 din 11 august 2006 a fost achitată doar suma de 607 RON, restul de 134 RON prin diminuare cu declaraţie rectificativă a fost achitată la 18 ianuarie 2007.
De asemenea, pentru suma de 2.027 RON care avea scadenţa la 25 noiembrie 2006, prima instanţă a reţinut că au fost achitate 907 RON cu O.P. nr. 2827 din 10 noiembrie 2006 şi 1127 RON, prin diminuare cu declaraţie rectificativă nr. 133653 din 19 ianuarie 2007.
Cât priveşte impozitul pe veniturile din salarii şi contribuţii sociale aferente veniturilor din salariu, prima instanţă a reţinut că reclamanta a depus declaraţia rectificativă nr. 66187 din 1 martie 2006 prin care a suplimentat obligaţia de plată cu scadenţă la 25 februarie 2006, achitarea obligaţiilor având loc la 1 martie 2006.
Raportul de inspecţie fiscală generală nr. 47 din 31 martie 2006 şi certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006 nu au fost reţinute de prima instanţă ca argumente în favoarea admiterii acţiunii deoarece acestea conţin rezultatele controlului efectuat la societatea reclamantă până la data de 31 mai 2005, dată până la care au fost respectate dispoziţiile OUG nr. 37/2004, ori adresa nr. 81892 din 19 iulie 2007 face referire la data de 25 februarie 2006, ulterioară celei menţionate în raportul de inspecţie fiscală, precizând că obligaţiile curente nu au fost achitate în termen începând cu această dată.
Cât priveşte certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006 în care se menţionează că la data de 31 iulie 2006 reclamanta nu figura în evidenţele fiscale cu obligaţii de plată restante către buget, prima instanţă a reţinut că aceasta nu vine în contradicţie cu adresa nr. 81892 din 19 iulie 2007, deoarece problema care s-a reţinut în sarcina reclamantei a fost aceea că obligaţiile de plată nu au fost achitate la scadenţă, ele fiind deci achitate, însă cu întârziere, dar anterior datei de 31 iulie 2006.
Certificatul eliberat la 18 august 2006 confirmă achitarea de către reclamantă a obligaţiilor fiscale curente până la data de 31 iulie 2006, dar nu şi achitarea lor la scadenţă.
În soluţionarea cauzei, instanţa de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză şi răspunsul la obiecţiunile formulate, instanţa de fiind respingând argumentat cererea reclamantei de efectuare a unei noi expertize contabile, înlăturând critica formulată în sensul că raportul de expertiză şi suplimentul la raport s-ar fi efectuat de către expert fără a fi studiate şi documentele financiar contabile ale reclamantei, însăşi reclamanta în nota de probatorii depusă la dosar indicând înscrisurile pe care expertul să le aibă în vedere la momentul efectuării expertizei.
Instanţa de fond a procedat şi la o analiză a răspunsurilor pe care expertul contabil le-a dat fiecărui obiectiv în parte, printre acestea fiind şi cele referitoare la faptul dacă în intervalul 1 ianuarie 2006 – 31 mai 2007 pârâta a procedat la stingerea obligaţiilor fiscale curente, conform art. 115 C. proCod Fiscal, prin compensare, răspunsul expertului fiind acela că nu s-a putut proceda la compensare deoarece pentru prima dată obligaţii de plată restante au fost evidenţiate în data de 1 martie 2006, deci ulterior datei de 27 februarie 2006 când pârâta a restituit reclamantei suma de 10.087 Ron – accize aferente lunilor iulie şi august 2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC T. SA Suceava, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., - „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", art. 3041 C. proc. civ., art. 312 alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ.
Criticile aduse sentinţei, subsumate motivelor de casare sau modificare invocate sunt, în esenţă, următoarele:
1) în mod nejustificat instanţa de fond a respins proba cu o nouă expertiză contabilă, solicitată de reclamantă, probă a cărei administrare se impunea faţă de faptul că atât raportul de expertiză iniţial cât şi raportul suplimentar au fost întemeiate exclusiv pe documentele depuse la dosarul cauzei şi neavându-se în vedere documentele societăţii, astfel nefiind respectate atât pct. 3524 din Norma profesională nr. 35/2000 privind documentarea lucrărilor privind expertiza contabilă cât şi prevederile Ordinului ANAF nr. 561/2004, pentru o corectă înţelegere a momentului exigibilităţii obligaţiilor fiscale amânate la plată în vederea scutirii.
Precizează recurenta-reclamantă că expertul contabil nu a avut în vedere faptul că, în calitate de contribuabil care a beneficiat de înlesniri la plată, T. a dobândit pe parcursul derulării acestor înlesniri atât calitatea de debitor cât şi pe cea de creditor, având plătite sume în plus anterior termenelor de plată, care acopereau în întregime debitele, iar pe de altă parte nu a avut în vedere dreptul contribuabilului de a rectifica declaraţiile fiscale atunci cânt constată o eroare în legătură cu sumele declarate iniţial (OG nr. 68/1997 coroborate cu prevederile art. 115-121 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală).
2) în mod greşit a respins instanţa de fond cererea reclamantei privind constatarea nulităţii absolute a deciziei atacate, decizie care nu respectă prevederile art. 211 alin. (4) C. proCod Fiscal, întrucât dispozitivul său nu cuprinde calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă; prima instanţă mărginindu-se să arate că „sancţiunea ce poate interveni în acest caz este nulitatea relativă, dar numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea deciziei";
3) instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că societatea reclamantă este îndreptăţită să, beneficieze de scutirea la plată reglementată de OUG nr. 37/2004 şi OMFP nr. 561/2004, societatea conformându-se tuturor dispoziţiilor legale incidente în materie, aspect confirmat chiar de către D.G.A.M.C. prin certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006, care atestă faptul că la data de 31 iulie 2006, T. nu figura în evidenţele fiscale cu obligaţii de plată restante către buget;
4) instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile OMFP nr. 1939/2006 precum şi dispoziţiile art. 116 şi art. 117 C. proCod Fiscal referitoare la procedura de compensare a sumelor de restituit din vamă cu celelalte obligaţii bugetare ale contribuabilului, titular al operaţiunii vamale, administrate de organul fiscal, aceasta în ipoteza în care prin absurd, ar fi considerat că există obligaţii fiscale curente neachitate de societatea reclamantă.
Sumele a căror restituire/ compensare s-a solicitat de către T. sunt reprezentate de: suma de 2.913.252.875 Rol – taxe vamale încasate necuvenit, suma de 2824 RON reprezentând TVA de restituit şi suma de 380.060 Ron – accize în vamă, compensarea putând a fi făcută chiar şi din oficiu şi cu atât mai mult la cerere de către organul fiscal, cu obligaţiile „datorate" bugetului de stat, în condiţiile în care sumele datorate erau absolut derizorii.
5) sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor pct. 4 din Decizia Comisiei Centrale Fiscale conform cărora recurenta-reclamantă beneficia de menţinerea valabilităţii înlesnirilor la plată, urmare compensării sumelor în raport de care avea calitatea de creditor cu cele datorate bugetului de stat în calitate de debitor, compensare care se putea face chiar şi din oficiu, cu atât mai mult cu cât sumele datorate recurentei-reclamante erau la dispoziţia D.G.A.M.C.
6) instanţa de fond nu a analizat încălcarea de către D.G.A.M.C. a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din OUG nr. 37/2004, dispoziţii conform cărora momentul la care urma a fi efectuată analiza privind respectarea condiţiilor de menţinere a facilităţii era 31 decembrie 2006, or din actul administrativ fiscal atacat nr. 82689 din 26 iulie 2007 rezultă că analiza s-a efectuat nelegal la data de 30 iunie 2007.
7) instanţa de fond nu a observat că D.G.A.M.C. nu a dat dovadă de rol activ şi a emis actele administrative fiscale contestate cu încălcarea prevederilor art. 7 şi art. 12 C. proCod Fiscal, precum şi a art. 13 alin. (1) din OUG nr. 37/2004.
Autoritatea fiscală nu a răspuns repetatelor solicitări ale recurentei-reclamante privind situaţia obligaţiilor de plată la buget şi efectuarea unui control fiscal privind plata acestor obligaţii, nu a procedat la monitorizarea respectării stricte a măsurilor de restructurare şi redresare economică şi de reducere a arieratelor, mai mult decât atât, emiterea actelor administrativ fiscale contestate s-a realizat cu încălcarea principiului bunei credinţe a autorităţii, principiu consacrat de art. 12 C. proCod Fiscal
Se solicită admiterea recursului şi în principal casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării de noi probatorii, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., iar în subsidiar modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi anulării actelor administrativ-fiscale contestate.
Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Analizând recursul în raport de motivele formulate, de legislaţia incidentă şi întreg materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că este fondat, potrivit următoarele considerente.
Astfel cum s-a precizat mai sus, actele administrativ-fiscale şi care fac obiectul acţiunii dedusă judecăţii sunt reprezentate de adresa nr. 81892 din 19 iulie 2007, comunicată recurentei-reclamante la 26 iulie 2007 prin care D.G.A.M.C. le-a adus la cunoştinţă pierderea de către SC T. SA Suceava a facilităţilor fiscale acordate în baza OUG nr. 37/2004 şi continuarea executării silite, cu motivarea că începând cu data de 25 februarie 2006 nu a achitat obligaţiile fiscale curente, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din ordonanţă, adresa cu nr. 82689 din 26 iulie 2007 prin care D.G.A.M.C. comunică aceleiaşi recurente-reclamante faptul că la data de 30 iunie 2006, T. avea de plată obligaţiile fiscale care trebuiau să facă obiectul scutirii totale sau parţiale potrivit dispoziţiilor OUG nr. 37/2004, precum şi Decizia nr. 84 din 7 noiembrie 2007 prin care A.N.A.F. – D.G.A.M.C. a respins contestaţia formulată de T. ca neîntemeiată şi a menţinut dispoziţiile celor două acte administrativ-fiscale atacate.
Prima critică formulată de recurenta-reclamantă împotriva sentinţei nr. 1475 din 23 martie 2010 pronunţată în dosarul nr.900/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sentinţă prin care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, se referă la respingerea nejustificată de către prima instanţă a cererii recurentei-reclamante de admitere a probei cu o nouă expertiză contabilă, întrucât primul expert nu şi-a întemeiat lucrarea şi pe documentele existente la societate, în primul rând fiind invocat faptul că raportul de expertiză şi suplimentul la raport nu conţin ştampila şi semnătura auditorilor filialei C.E.C.C.A.R. Bucureşti, astfel cum prevăd normele profesionale privind activitatea de expertiză contabilă judiciară nr. 35/2001 şi nr. 12264/2002.
Critica astfel formulată este neîntemeiată, instanţa de fond obligând expertul să depună la dosar raportul de expertiză şi suplimentul la acest raport cu semnătura şi ştampila auditorilor filialei C.E.C.C.A.R. Bucureşti, complinindu-se astfel această lipsă iar în privinţa faptului că nu ar fi fost analizate de expert şi documentele contabile existente la sediul societăţii, prima instanţă a reţinut corect că expertul a analizat şi înscrisurile indicate de reclamantă prin nota de probatorii depusă la dosar, precum: fişele sintetice (fişa de plătitor), certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006 şi actul administrativ fiscal nr. 81882 din 19 iulie 2007 emis de pârâtă, expertul răspunzând şi la obiecţiunile formulate de SC T. Suceava SA la raportul de expertiză, răspunsuri ce se găsesc în lucrarea intitulată „Supliment la raport".
Contrar celor susţinute de recurentă, din conţinutul raportului de expertiză rezultă că expertul contabil a analizat şi problema stingerii obligaţilor fiscale prin compensare, potrivit art. 115 C. proCod Fiscal, situaţie în care recurenta-reclamantă, pe parcursul înlesnirilor la plată a dobândit şi calitatea de creditor pe lângă aceea de debitor, având în vedere şi dreptul contribuabilului de a proceda la rectificarea declaraţiilor fiscale atunci când constată o eroare în legătură cu sumele datorate iniţial.
Aşadar, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu se impune administrarea probei cu o nouă expertiză contabilă şi a respins cererea de probatorii formulată în acest sens de reclamantă.
Nefiind necesară administrarea unor probe noi, precum proba cu expertiză tehnică solicitată de recurenta-reclamantă, nu se impune aşadar casarea cu trimitere a sentinţei, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., invocate de recurentă.
Cea de-a doua critică se referă la faptul că instanţa de fond în mod eronat nu a constatat nulitatea absolută a deciziei atacate, decizie care nu respectă prevederile art. 211 alin. (4) C. proCod Fiscal, deoarece nu arată calea de atac, termenul în care poate fi exercitată şi instanţa competentă, deci nu respectă condiţiile de formă impuse de lege.
Astfel cum corect a apreciat instanţa de fond, lipsa acestor elemente din conţinutul deciziei nu este sancţionată cu nulitatea absolută ci numai cu nulitatea relativă, în măsura în care se dovedeşte că s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia şi, în plus, recurenta-reclamantă a exercitat deja calea de atac legală împotriva acestei decizii la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţa competentă a soluţiona pricina, deci nu se pune problema unei vătămări prin neindicarea expresă a menţiunilor respective.
Soluţionând pe fond cauza, prima instanţă a pronunţat însă soluţia de respingere a acţiunii cu aplicarea greşită a legii sau încălcarea dispoziţiilor legii, însuşindu-şi punctul de vedere eronat al D.G.A.C.M., exprimat prin actele administrativ-fiscale atacate, în sensul că recurenta-reclamantă nu mai este îndreptăţită să beneficieze de scutirea la plata reglementată de OUG nr. 37/2004, întrucât nu a achitat obligaţiile fiscale cuvenite începând cu data de 25 februarie 2006, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din ordonanţă.
Potrivit art. 4 alin. (1) din OUG nr. 37/2004 „obligaţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) se scutesc la plată, total sau parţial, la data transferului dreptului de proprietate în cazul privatizării, în condiţiile legii, ori la data de 31 decembrie 2006, în situaţia în care agenţii economici prevăzuţi în anexa 2 îşi achită lunar obligaţiile fiscale curente cu termene de plată începând cu data de 1 ianuarie 2004".
Obligaţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) din OUG nr. 37/2004, sunt „obligaţiile fiscale reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor pentru şomaj, inclusiv dobânzi şi penalităţi de orice fel, aferente obligaţiilor fiscale".
Astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, îndeplinirea de către T. a obligaţiilor fiscale curente şi pe cale de consecinţă, a condiţiei de menţinere a facilităţilor fiscale acordate în temeiul OUG nr. 37/2004 a fost confirmată chiar de către D.G.A.M.C. anterior emiterii celor două acte administrativ fiscale contestate, acesta eliberând certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006 prin care a atestat faptul că la data de 31 iulie 2006 T. nu figura în evidenţele fiscale cu obligaţii de plată restante către buget, pentru ca ulterior, prin emiterea actelor administrativ-fiscale contestate să reţină neachitarea obligaţiilor fiscale curente, începând cu 25 februarie 2006.
Certificatul de atestare fiscală a fost corect eliberat, fapt confirmat de către D.G.A.M.C. şi precizat de expertul contabil în lucrarea efectuată, numai că aceştia ca şi instanţa de judecată în considerentele sentinţei recurate, susţin că ceea ce i se impută recurentei-reclamante este neachitarea la scadenţă a obligaţiilor de plată şi nu faptul că nu ar fi achitat obligaţiile fiscale curente până la data de 31 iulie 2006.
Verificând însă tabelul întocmit cu situaţia obligaţiilor fiscale curente care nu au fost achitate lunar, tabel cuprins şi în Decizia nr. 84 din 7 noiembrie 2004 a D.G.A.M.C., se observă că în majoritate sumele neachitate sunt sume derizorii cuprinse între 1 şi 19 Ron, acestea fiind achitate cu o întârziere de câteva zile, de la 25 februarie 2006 - termenul scadent, fiind achitate la 1 martie 2006, numai în privinţa accizelor pentru electricitate, cele două sume restante a câte 10 Ron, cu scadenţă la 25 martie 2006, respectiv 25 aprilie 2006 fiind achitate la 23 mai 2006.
Cât priveşte contribuţiile pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice, unde sumele sunt în cuantum de 741 Ron, respectiv 2027 Ron, parte din acestea fiind achitate cu întârziere şi anume 134 Ron la 18 ianuarie 2007 – diminuare prin declaraţie rectificativă nr. 134137 din 18 ianuarie 2007, respectiv 1127 Ron – diminuare prin declaraţie rectificativă nr. 133653 din 19 ianuarie 2007 scadenţa de plată fiind la 25 octombrie 2006, respectiv 25 noiembrie 2006, trebuie observat că recurenta-reclamantă a procedat la corectarea unor erori aritmetice cuprinse în declaraţiile iniţial depuse la organele administrative, depunerea acestora fiind făcută în termenul reglementat de Norma metodologică din 30 decembrie 1998 pentru aplicarea prevederilor OG nr. 68/1997 privind procedura de întocmire şi de depunere a declaraţiilor de impozite şi taxe, cu modificările şi completările ulterioare.
Pe de altă parte, astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, din interpretarea prevederilor art. 4 alin. (1) din OUG nr. 37/2004 rezultă că dat fiind că transferul dreptului de proprietate nu a avut loc în intervalul de timp cuprins între anii 2004-2006, rezultă că obligaţiile fiscale avute în vedere de textul de lege erau scutite la plată la data de 31 decembrie 2006, acesta fiind şi momentul la care urma a se efectua analiza privind respectarea condiţiilor de menţinere a facilităţii şi numai de la acel moment se putea aprecia dacă T. se încadra sau nu în condiţiile de menţinere a facilităţilor.
Or, D.G.A.M.C. a efectuat analiza la o altă dată şi anume la 30 iunie 2007, astfel cum rezultă din actul fiscal nr. 82689 din 26 iulie 2007 prin care i s-a adus recurentei la cunoştinţă că la data de 30 iunie 2007 înregistra obligaţii fiscale restante către bugetul de stat.
Mai mult decât atât, D.G.A.M.C. nu a răspuns demersurilor repetate pe care recurenta-reclamantă le-a efectuat în sensul de a proceda la demararea unui control fiscal privind plata obligaţiilor fiscale, conform OUG nr. 37/2004 prin adresa nr. 1124 din 18 ianuarie 2007 solicitându-se în mod expres efectuarea acestui control tocmai pentru a li se comunica din timp orice eventuală problemă în legătură cu nerespectarea dispoziţiilor OUG nr. 37/2004 şi a OMFP nr. 561/2004.
Prin atitudinea sa pasivă, D.G.A.M.C. a încălcat dispoziţiile art. 7 C. proCod Fiscal, potrivit cărora „organul fiscal înştiinţează contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor ce-i revin în desfăşurarea procedurii potrivit legii fiscale… organul fiscal este îndreptăţit să examineze din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului… organul fiscal îndrumă contribuabilul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale. Îndrumarea se face fie ca urmare a solicitării contribuabilului, fie din iniţiativa organului fiscal".
Astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, în măsura în care ar fi constatat că există obligaţii fiscale curente neachitate începând cu data de 25 februarie 2006, D.G.A.M.C. avea obligaţia de a le cuprinde în certificatul de atestare fiscală eliberat.
Pe de altă parte, astfel cum precizează recurenta într-un al patrulea motiv de recurs, în ipoteza în care ar fi existat obligaţii fiscale curente neachitate, D.G.A.M.C. trebuia să dea curs cererilor de restituire/ compensare ale T., aplicând dispoziţiile art. 116 şi art. 117 C. proCod Fiscal privind procedura de compensare a sumelor de restituit din vamă cu celelalte obligaţii bugetare ale contribuabilului titular al operaţiunii vamale administrate de organul vamal.
Recurenta-reclamantă era îndreptăţită la restituirea/ compensarea sumelor şi în temeiul dispoziţiilor OMFP nr. 1939/2006 care reglementează procedura de compensare a creanţelor fiscale rezultate din raporturi juridice vamale şi de restituire a eventualelor diferenţe ca urmare a cererii de compensare/ restituire, depusă de contribuabilul titular al operaţiunii vamale.
Din chiar considerentele deciziei atacate rezultă că în vederea soluţionării cererilor societăţii de restituire a sumelor plătite în plus la bugetul de stat – şi anume: 291.345 Ron taxe vamale, 2824 Ron TVA de restituit de către Agenţia Naţională a Vămilor şi 380.060 Ron accize de restituit de către A.N.V. – Direcţia Regională Vamală Iaşi – Biroul Vamal Dorneşti, a solicitat în anul 2007 prin mai multe adrese înregistrate la D.G.A.M.C. situaţia obligaţiilor de plată ale SC T. SA în vederea restituirii/ compensării sumelor menţionate mai sus, situaţie ce nu a fost comunicată, D.G.A.M.C. motivând refuzul prin faptul că în urma analizării fişei de plătitor a societăţii, s-au constatat aspecte a căror rezolvare presupunea o analiză mai aprofundată în vederea stabilirii corecte a obligaţiilor fiscale ale agentului economic.
D.G.A.M.C. a restituit societăţii la data de 27 februarie 2006 suma de 10.087 Ron cu titlu de accize aferente lunilor iunie, iulie şi august 2005, în acest sens fiind notele de restituire a sumelor reprezentând accize nr. 34845 din 23 februarie 2006 şi nr. 36411 din 16 martie 2006.
Or, în condiţiile în care D.G.A.M.C. susţine că T. figura cu obligaţii fiscale restante încă din 25 februarie 2006, nu se explică faptul că după numai două zile de la această dată a restituit societăţii suma de 10.087 Ron, datorată cu titlu de accize şi nu a procedat la compensarea acestei sume cu eventualele obligaţii fiscale restante ale societăţii.
Explicaţiile date de expertul contabil în lucrarea efectuată nu pot fi primite de instanţă, acesta susţinând că obligaţiile fiscale restante aparţinând lunii ianuarie 2006 cu scadenţa la 25 februarie 2006 au fost evidenţiate în fişa sintetică de plătitor în data de 1 martie 2006 prin înregistrarea de către SC T. SA a declaraţiei rectificative nr.6687; cu alte cuvinte, la data de 27 februarie 2006 nu se cunoştea despre aceste obligaţii fiscale restante.
Ceea ce nu a observat instanţa de fond este şi faptul că D.G.A.M.C. – intimata pârâtă, nu a dat curs prevederilor Deciziei Comisiei Centrale Fiscale nr. 1 din 19 aprilie 2006 privind aplicarea unitară a unor prevederi C. proCod Fiscal, care la pct. 4 precizează: „Contribuabilii care au beneficiat de înlesniri la plata obligaţiilor bugetare restante şi care, pe parcursul derulării acestora dobândesc atât calitatea de debitor cât şi pe cea de creditor, conform prevederilor art. 112 din OG nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală, beneficiază de menţinerea valabilităţii înlesnirilor la plată pentru sumele compensate din oficiu de organul fiscal şi în situaţia în care data efectuării compensării din oficiu este ulterioară termenelor de plată a ratelor din eşalonare sau scadenţelor obligatorii bugetare curente, după caz, cu condiţia ca sumele plătite în plus de către contribuabili să fie anterioare termenelor de plată lunare a ratelor sau a obligaţiilor bugetare curente din lună şi să stingă în întregime aceste obligaţii bugetare".
Or, astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă în concluziile scrise depuse la dosar, suma de 291.345 Ron datorată societăţii cu titlu de taxe vamale nu le-a fost restituită decât la data de 21 decembrie 2010, conform Deciziei de restituire nr. 14182 din 21 decembrie 2010, astfel încât în situaţia în care T. ar fi înregistrat obligaţii fiscale restante la bugetul de stat anterior emiterii actelor administrativ-fiscale atacate, intimata-pârâtă trebuia să procedeze la compensare, chiar şi din oficiu (cu atât mai mult la cerere) şi cu atât mai mult cu cât pretinsele sume datorate erau derizorii.
De menţionat că restituirea sumei de 2.913.454.875 Rol reprezentând taxe vamale încasate necuvenit, s-a dispus prin Decizia nr. 1429 din 13 august 2004 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 1049/COM/CA, decizie definitivă şi irevocabilă, deci cu mult timp înainte de emiterea actelor administrativ-fiscale atacate de recurentă şi care fac obiectul prezentei cauze, astfel încât condiţia anteriorităţii sumelor plătite în plus faţă de obligaţiile curente impusă de Decizia Comisiei Centrale Fiscale nr. 1/2006, pct. 4, este cu prisosinţă îndeplinită, suma fiind achitată cu mult înainte de scadenţa obligaţiilor pretinse de D.G.A.M.C.
Neprocedând în acest mod, intimata-pârâtă nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 116 alin. (6) C. proCod Fiscal conform cărora „creanţele fiscale rezultate din raporturi juridice vamale se compensează cu creanţele debitorului reprezentând suma de restituit de aceeaşi natură, în condiţiile art. 115, eventualele diferenţe rămase urmând a fi compensate cu alte obligaţii fiscale ale debitorului, în ordinea prevăzută la alin. (5).
Prin urmare, sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor OMFP nr. 1939/2006, precum şi a dispoziţiilor art. 116 şi art. 117 C. proCod Fiscal, referitoare la procedura de compensare a sumelor de restituit din vamă cu celelalte obligaţii bugetare ale contribuabilului titular al operaţiunii vamale, administrate de organul fiscal, instanţa de fond argumentându-şi soluţia pe concluziile unui raport de expertiză bazat pe motivaţia organului administrativ fiscal din Decizia pronunţată în soluţionarea contestaţiei administrative împotriva celor două acte administrativ-fiscale atacate şi pe o interpretare rigidă şi trunchiată a dispoziţiilor OUG nr. 37/2004 şi OMFP nr. 561/2004.
Nu în ultimul rând, trebuie observat că este întemeiată şi critica recurentei-reclamante în ce priveşte faptul că instanţa de fond nu a analizat un aspect esenţial susţinut de recurenta-reclamantă, acela ca emiterea actelor administrativ fiscale contestate s-a realizat cu încălcarea rolului activ al autorităţii, consacrat de art. 7 C. proCod Fiscal, aspect ce a fost analizat mai sus, rol care îi impunea obligaţia de a răspunde repetatelor solicitări ale recurentei privind situaţia obligaţiilor de plată la buget şi efectuarea controlului fiscal privind plata obligaţiilor fiscale către bugetul general consolidat al statului, înainte de emiterea actelor administrativ-fiscale contestate, fiind încălcat astfel principiul bunei-credinţe, principiu consacrat de art. 12 C. proCod Fiscal şi care trebuie să stea la baza relaţiilor dintre contribuabili şi organele fiscale.
Pentru toate aceste considerente, constatând că recursul declarat de reclamantă este întemeiat şi urmează a fi admis în baza art. 312 C. proc. civ., sentinţa instanţei de fond va fi modificată în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată cu consecinţa anulării actelor administrativ-fiscale atacate.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., intimata-pârâtă, parte căzută în pretenţii, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorarii avocat, fond şi recurs, în sumă de 10.000 lei, prin apreciere, conform alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., din totalul de 21.373,45 lei solicitat.
Instanţa de recurs a apreciat că faţă de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat, suma de 10.000 lei onorarii avocat atât la instanţa de fond cât şi în faţa instanţei de recurs, este suficientă şi răspunde exigenţelor textului de lege – art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC T. SA Suceava împotriva sentinţei nr. 1475 din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea formulată de SC T. SA Suceava şi în consecinţă:
Dispune anularea Deciziei nr. 84 din 7 noiembrie 2007 emisă de A.N.A.F. – D.G.A.M.C., a actului administrativ-fiscal nr. 81892 din 19 iulie 2007 emis de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. şi actului administrativ-fiscal nr. 82689 din 26 iulie 2007 emis de A.N.A.F. – D.G.A.M.C.
Obligă intimata-pârâtă A.N.A.F. – D.G.A.M.C. să plătească recurentei-reclamante SC T. SA Suceava suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată, fond şi recurs, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3186/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3202/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
