ICCJ. Decizia nr. 3227/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3227/2011
Dosar nr. 29683/299/2010
Şedinţa publică din 2 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 1201 din 18 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios, administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a deciziei de impunere din 13 ianuarie 2009 emisă de pârâta comuna Ţ., excepţie invocată de reclamanta SC O.P. SA, în Dosarul nr. 29683/299/2010 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că actul contestat, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit reprezentând taxă de foraj şi excavări, este exceptat de la controlul de legalitate pe calea acţiunii directe, fiind exceptat şi de la controlul pe calea excepţiei de nelegalitate, aşa cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 4 şi 5 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de fond a mai reţinut că Decizia de impunere fiscală poate fi atacată în condiţiile art. 205 şi urm. C. proCod Fiscal, pe calea unei contestaţii fiscale, la organul fiscal competent. Ulterior, Decizia de soluţionare a contestaţiei poate fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ, potrivit art. 218 C. proCod Fiscal
Competenţa instanţei de contencios administrativ de a verifica pe calea excepţiei legalitatea unui act administrativ, nu poate fi atrasă prin invocarea art. 4 din Legea nr. 554/2004 atunci când este vorba de un act administrativ fiscal pentru modificarea sau desfiinţarea căruia legea specială prevede o procedură judiciară specială.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs SC O.P. SA, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă a respins excepţia de nelegalitate formulată ca inadmisibilă, întrucât art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu condiţionează ridicarea excepţiei de nelegalitate de parcurgerea procedurii administrative prealabile, astfel că lipsa parcurgerii acesteia nu înlătură posibilitatea controlului legalităţii actului administrativ pe calea acestei excepţii.
Recurenta-reclamantă menţionează că în acest sens este şi practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal.
De asemenea, se susţine că numai Judecătoria Sectorului 1 în faţa căreia s-a formulat cererea de sesizare cu excepţia de nelegalitate avea competenţa de a respinge excepţia de nelegalitate a deciziei de impunere ca inadmisibilă, având în vedere criteriile impuse de art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Recurenta-reclamantă susţine şi argumentele pentru care apreciază că excepţia de nelegalitate a deciziei de impunere din 13 ianuarie 2009 este întemeiată, arătând că aceasta este nulă potrivit art. 46 C. proCod Fiscal, întrucât nu cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art. 43 alin. (2) lit. e), f), g) şi i) din acelaşi act normativ; nu respectă modelul deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local reglementat de Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1528/2006 şi Ordinul nr. 2052 bis/2006 privind aprobarea unor formulare tipizate pentru stabilirea, constatarea, controlul, încasarea şi urmărirea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a altor venituri ale bugetelor locale; taxa de foraj şi excavări a fost stabilită în mod nelegal deoarece în perioada 2007-2010 nu a efectuat lucrări de foraj şi excavări pe terenurile aflate pe raza teritorială a comunei Ţ. şi nu a solicitat autorizaţii pentru astfel de lucrări.
De asemenea, se menţionează că suma de 1.040.400 RON impusă nelegal de comuna Ţ. cu titlu de „taxă de foraj şi excavări” pentru anii 2007-2010 a fost executată silit prin poprire în aprilie 2010 conform extrasului de cont din 2 aprilie 2010 depus în dosarul Judecătoriei Sectorului 1.
Atât în cuprinsul cererii de recurs cât şi în concluziile scrise, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Intimata-pârâtă a depus concluzii scrise prin care a combătut criticile recurentei-reclamante, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa atacată. Se arată că Decizia de impunere nr. 141/2009 este un act administrativ fiscal ce putea fi contestat potrivit procedurii prevăzute de art. 205-218 C. proCod Fiscal, or, recurenta-reclamantă nu a parcurs această procedură, astfel că demersul judiciar al acesteia este inadmisibil.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Criticile ce vizează soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii sunt nefondate, având în vedere însă următoarele argumente.
După cum se constată, prin Încheierea din 9 decembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 1 pronunţată în Dosarul nr. 29683/299/2010 având ca obiect contestaţie la executarea silită, s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a deciziei de impunere din 13 ianuarie 2009.
În cauza dedusă judecăţii se impune a se stabili, pentru început, care este modalitatea legală de contestare a deciziei de impunere din 13 ianuarie 2009, emisă de comuna Ţ., prin care au fost impuse recurentei-reclamante taxe de foraj şi excavare.
În conformitate cu art. 1 alin. (1) din OG nr. 92/2003 republicată, privind C. proCod Fiscal, „prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Cod fiscal Întrucât Decizia de impunere vizează taxe prevăzute de Cod Fiscal datorate bugetului local, în raport de dispoziţiile menţionate, îi sunt aplicabile dispoziţiile speciale C. proCod Fiscal referitoare la procedura de contestare.
Potrivit dispoziţiilor art. 205-209 din Titlului IX „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale” din OG nr. 92/2003, republicată, privind C. proCod Fiscal, împotriva actelor administrativ fiscale se poate formula contestaţie potrivit procedurii prevăzute de dispoziţiile legii speciale, respectiv C. proCod Fiscal
Conform art. 209 alin. (4) din actul normativ menţionat anterior, „contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de alte autorităţi publice care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale, se soluţionează de către aceste autorităţi”.
Decizia emisă în soluţionarea contestaţiei poate fi atacată de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 218 din acelaşi act normativ.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că Decizia de impunere ce face obiectul excepţiei de nelegalitate în cauza de faţă este un act administrativ-fiscal emis de o autoritate a administraţiei publice locale care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale şi care poate fi contestat potrivit procedurii instituite de Titlul IX C. proCod Fiscal, iar ulterior Decizia emisă în soluţionarea contestaţiei poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ competentă.
În concluzie, recurenta-reclamantă, potrivit art. 205-218 C. proCod Fiscal, putea contesta Decizia de impunere la autoritatea administraţiei publice locale care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale şi ulterior putea ataca Decizia de soluţionare a contestaţiei la instanţa de contencios administrativ competentă, potrivit legii.
Necontestat este faptul că recurenta-reclamantă nu a uzat de această procedură specială de contestare a deciziei de impunere, calificată de instanţa de contencios constituţional şi în mod constant de jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ ca reprezentând o procedură administrativă prealabilă obligatorie în ceea ce priveşte modalitatea de contestare a actelor administrative fiscale prevăzută de dispoziţiile legii speciale, respectiv C. proCod Fiscal şi nu o jurisdicţie specială administrativă, invocând doar excepţia de nelegalitate a acestei decizii potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Este evident că recurenta-reclamantă nu poate uza de excepţia de nelegalitate în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut o altă procedură de contestare a actelor administrativ-fiscale, cunoscut fiind faptul că aceasta este un mijloc de apărare supus procedurii specifice reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi nu poate acoperi pasivitatea contestatorilor sau necunoaşterea legii în ceea ce priveşte modalitatea de contestare a actelor administrative fiscale, neputând fi transformată într-un instrument de prejudecare a fondului acţiunii, în afara cadrului procesual firesc, neputând fi invocată împotriva unui act administrativ fiscal ce poate fi contestat pe calea unei acţiuni în anulare.
În consecinţă, faţă de cele expuse, este întemeiată excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a deciziei de impunere întrucât legea specială prevede o altă procedură pentru modificarea sau desfiinţarea acesteia, respectiv calea unei acţiuni directe la instanţa de contencios administrativ.
De altfel, teza contrară, susţinută de recurentă, contravine prevederilor art. 6 din C.E.D.O. – dreptul la un proces echitabil – şi anume componentelor definitorii ale acestui drept fundamental, respectiv dreptul la justiţie şi principiul securităţii raporturilor juridice, urmare a acceptării posibilităţii înlăturării pe calea excepţiei de nelegalitate a efectelor unui act administrativ fiscal, definitiv, obligatoriu şi executat, astfel cum însăşi recurenta susţine în motivarea recursului.
Prin urmare, în raport de cele reţinute anterior, critica referitoare la faptul că nu este prevăzută de C. proCod Fiscal o procedură de atacare a deciziei de impunere este nefondată.
De asemenea, faţă de considerentele expuse, este nefondată şi critica potrivit căreia soluţia instanţei de fond este greşită întrucât, în opinia recurentei-reclamante, lipsa parcurgerii procedurii administrative prealabile nu înlătură posibilitatea controlului legalităţii actului administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate.
Este nefondată şi critica ce vizează faptul că instanţa de fond în mod nelegal a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a deciziei de impunere, întrucât numai Judecătoria Sectorului 1 avea competenţa de a respinge excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă.
Recurenta-reclamantă este în eroare întrucât Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu avea competenţa materială şi nu putea analiza excepţia de nelegalitate sub aspectul admisibilităţii sau inadmisibilităţii acesteia, putând analiza doar cererea de sesizare a instanţei competente în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, astfel cum în mod expres prevăd dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare.
Competenţa soluţionării excepţiei de nelegalitate sub toate aspectele revine doar instanţei de contencios administrativ investită legal cu această excepţie.
De altfel, în acest sens, este şi jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, însă aceasta a fost interpretată în mod eronat de recurenta-reclamantă.
Aspectele privind nelegalitatea deciziei de impunere puteau fi analizate atât de organul administrativ competent să soluţioneze plângerea prealabilă administrativă, cât şi de instanţa de contencios administrativ competentă să soluţioneze contestaţia împotriva deciziei emise în soluţionarea plângerii.
În raport de acest fapt, dată fiind şi soluţia pronunţată de prima instanţă, apreciată ca fiind legală şi temeinică de instanţa de recurs, argumentele ce vizează nelegalitatea deciziei de impunere nu pot fi analizate în prezenta cauză.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC O.P. SA împotriva sentinţei nr. 1201 din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3226/2011. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 3231/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
