ICCJ. Decizia nr. 3225/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3225/2011
Dosar nr. 11794/2/2009
Şedinţa publică din 2 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 1609 din 17 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios, administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC S.U. SRL Bacău, în contradictoriu cu pârâtele C.N.A.D.N.R. SA şi C.N.A.D.N. din România – D.R.D.P. Timişoara, şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 4.861.167,98 RON, cu titlu de daune, reprezentând penalităţi de întârziere aferente contractului din 6 iulie 2009, suma urmând a fi achitată în termenul prevăzut de OUG nr. 119/2007.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a apreciat că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 119/2007 privind existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, reţinând, în esenţă, următoarele:
Astfel, se arată în considerentele sentinţei atacate, potrivit art. 379 alin. (3) C. proc. civ., creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul; condiţia este îndeplinită, creanţa invocată de reclamantă rezultând din contractul subsecvent de servicii şi din facturi acceptate la plată de către D.R.D.P. Timişoara.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că art. 12.3 din contract prevede că pentru neplata la termen a facturilor, beneficiarul datorează contractantului o sumă cu titlu de penalităţi de întârziere, pentru fiecare zi de după data scadenţei sumei facturate, în cuantum de 0,1% din valoarea facturii, fără T.V.A., neonorate în termen, până la achitare.
Totodată, se arată în considerentele sentinţei atacate, conform art. 379 alin. (4) C. proc. civ., creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui (...), condiţia fiind îndeplinită în speţă, întrucât creanţa reprezentată de debitul restant şi penalităţile de întârziere este determinabilă cu ajutorul contractului, respectiv a reglementărilor cuprinse în art. 12.3.
Această creanţă este şi exigibilă, în aprecierea primei instanţe, condiţia rezultând din cuprinsul dispoziţiilor art. 18.2 alin. (1) din contract, care stabilesc că data scadentă a obligaţiei de plată este de 60 de zile calendaristice de la confirmarea primirii facturii de către achizitor; cum factura din 1 septembrie 2009 a fost primită de beneficiar la data de 17 octombrie 2009, obligaţia de plată a devenit scadentă la 17 octombrie 2009, de la această dată începând să curgă penalităţile de întârziere.
Susţinerea pârâtei că nu este vorba despre o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, penalităţile nefiind corect calculate, a fost apreciată ca neîntemeiată de către prima instanţă. S-a reţinut că din clauzele contractuale susmenţionate rezultă corectitudinea calculului efectuat de reclamantă iar pârâta nu a precizat, în concret, în ce constă incorectitudinea acestui calcul, simpla afirmaţie că penalităţile nu au fost corect calculate nefiind de natură să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din OUG nr. 119/2007, atâta timp cât dispoziţiile art. 12.3 şi 18.2 din contract confirmă cuantumul penalităţilor solicitate de reclamantă.
Cu privire la cererea de actualizare cu rata inflaţiei a sumei solicitate, instanţa de fond a reţinut că aceasta se poate face în cursul executării, cu atât mai mult cu cât art. 10 alin. (1) din OUG nr. 119/2007 impune instanţei să precizeze în ordonanţa de plată suma pentru care o emite, nefiind permisă obligarea la plata unei sume determinate generic, cum ar fi prin folosirea sintagmei „actualizata cu rata inflaţiei”.
II. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta C.N.A.D.N. din România – D.R.D.P. Timişoara, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.
În motivarea căii de atac recurenta a susţinut că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., hotărârea pronunţată fiind dată cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Se menţionează că în raport de dispoziţiile art. 5 din OUG nr. 119/ 2007 coroborate cu art. 286 alin. (1) din OUG nr. 34/2006 revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Intimata-reclamantă SC S.U. SRL Bacău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea „recursului” ca inadmisibil sau respingerea cererii în anulare ca fiind tardiv introdusă şi în subsidiar respingerea acestei cereri ca neîntemeiată, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Se precizează că obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit emiterea unei ordonanţe de plată în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 119/ 2007. Întrucât potrivit art. 13 alin. (1) din OUG nr. 119/2007, împotriva ordonanţei de plată debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia, calea de atac putea fi doar cerere în anulare şi nu recurs, astfel că recursul formulat este inadmisibil.
Având în vedere aceleaşi dispoziţii legale, se susţine că cererea în anulare este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului de 10 zile de la data comunicării ordonanţei de plată.
În opinia intimatei-reclamante, în situaţia în care se va recalifica calea de atac ca fiind o cerere în anulare, în raport de dispoziţiile art. 13 alin. (2) din OUG nr. 119/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este competentă material să soluţioneze o asemenea cale de atac, impunându-se trimiterea acesteia la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios, administrativ şi fiscal.
Referitor la excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios, administrativ şi fiscal, de a soluţiona cauza în fond, se precizează că aceste excepţii au fost respinse prin încheierea din 24 februarie 2010, neatacată de debitoare.
Pe fondul cauzei se susţine că în mod corect a fost pronunţată o hotărâre privind ordonanţa de plată, dat fiind caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei.
C.N.A.D.R. – D.R.D.P. Timişoara, a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat argumentele expuse în calea de atac.
Intimata-reclamantă prin concluziile scrise a reiterat, de asemenea, argumentele expuse în întâmpinarea formulată.
III. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, examinând cauza dedusă judecăţii, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de apărările părţilor, de dispoziţiile legale incidente, reţine că obiectul cererii de chemare în judecată este „emiterea unei ordonanţe de plată” în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 119/2007, privind măsurile pentru combaterea executării întârzierii obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale.
În baza art. 137 C. proc. civ., examinând cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, reţine următoarele:
Sentinţa civilă nr. 1609 din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios, administrativ şi fiscal, reprezintă o ordonanţă de plată astfel cum prevăd dispoziţiile art. 11 din OUG nr. 119/2007.
Potrivit art. 13 alin. (1) din OUG nr. 119/2007 „Împotriva ordonanţei de plată debitorul poate formula cerere de anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia”, iar în conformitate cu alin. (2) „cererea în anulare se soluţionează de către instanţa competentă pentru soluţionarea fondului cauzei în primă instanţă”.
Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile legale menţionate anterior precum şi faptul că sentinţa civilă nr. 1609 din 17 martie 2010 ce reprezintă o ordonanţă de plată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios, administrativ şi fiscal, reţine că împotriva acesteia se putea formula doar o cerere în anulare, astfel că se impune recalificarea căii de atac ca fiind cerere în anulare şi nu recurs cum a intitulat-o recurenta.
În consecinţă, este întemeiată excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, astfel că în raport de dispoziţiile art. 13 alin. (2) din OUG nr. 119/ 2007 se impune scoaterea de pe rol a cererii în anulare şi trimiterea acesteia la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios, administrativ şi fiscal.
În cadrul soluţionării cererii în anulare se vor analiza şi excepţiile invocate de părţi, care nu pot fi analizate în acest cadru procesual din moment ce legiuitorul în mod expres a reglementat o cale specială de atac a hotărârii privind ordonanţa de plată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Scoate de pe rol cererea în anulare formulată de C.N.A.D.N. din România – D.R.D.P. Timişoara împotriva sentinţei nr. 1609 din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios, administrativ şi fiscal, şi o trimite la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios, administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3224/2011. Contencios. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3226/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
