ICCJ. Decizia nr. 3223/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3223/2011
Dosar nr. 694/54/2009
Şedinţa publică din 2 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 321 din 24 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale active a reclamantei primăria comunei I. şi a respins, ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală, cererea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României - comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, centrul eparhial arhiepiscopia Craiovei – Mitropolia Olteniei, Parohia Ortodoxă Română şi intervenientul consiliul local al comunei I.; de asemenea, instanţa de judecată a respins cererea de intervenţie formulată în interes propriu de consiliul local al comunei I., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa excepţiei lipsei capacităţii procesuale active a reclamantei primăria comunei I., invocată de pârâta comisia specială de retrocedare, prima instanţă a reţinut că, fiind strâns legată de dobândirea personalităţii juridice, capacitatea procesuală îi lipseşte primăriei comunei I., aceasta structură neavând personalitate juridică, potrivit prevederilor art. 77 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, raportat la art. 21 din acelaşi act normativ şi art. 5 alin. (1) din OG nr. 53/ 2002, conform cărora unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public şi numai acestea au capacitate procesuală activă în promovarea cererilor ce privesc interesul colectivităţii locale.
Cu privire la fondul cererii de intervenţie în interes propriu, formulată de consiliul local al comunei I., prima instanţă a apreciat că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele aspecte:
Ca urmare a necesităţii administrării probei cu expertiză tehnică stabilită prin Decizia de casare, instanţa de fond a dispus iniţial efectuarea unei expertize tehnice, care nu a lămurit aspectele de fapt stabilite în Decizia de casare, respectiv dacă adăugirile aduse imobilului ce face obiectul deciziei de retrocedare depăşesc sau nu 50% din aria desfăşurată actuală, fără a se include în această categorie lucrările de reparaţii curente, capitale, consolidării, modificări ale compartimentării iniţiale, îmbunătăţirii funcţionale şi altele asemenea, în sensul art. 1 alin. (3) din OUG nr. 94/2000.
Pentru lămurirea aspectelor menţionate, prima instanţă a dispus efectuarea unei noi expertize în cauză, care, în urma constatărilor şi măsurătorilor efectuate, a concluzionat că, anterior preluării abuzive, imobilul se compunea din încăperile 1, 2, 3, 4, evidenţiate pe schiţa anexă, având suprafaţa construită desfăşurată de 234,34 mp.; încăperile adăugate, respectiv 5, 6, 7 din schiţă au o suprafaţă desfăşurată de 100,6 mp, reprezentând 30,08% din total şi 42,93% din suprafaţa clădirii iniţiale.
Instanţa de fond apreciază că acest din urmă raport de expertiză a lămurit aspectele de fapt necesare soluţionării cauzei, în contextul art. 1 alin. (3) din OUG nr. 94/2000.
Astfel, se arată în considerentele sentinţei atacate, dacă art. 1 alin. (1) din OUG nr. 94/2000 stabileşte regula, în sensul că imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice, se retrocedează foştilor proprietari, alin. (3) teza a II-a al art. 1 din acelaşi act normativ instituie o excepţie de la această regulă, respectiv ipoteza în care adăugirile aduse construcţiei depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală, potrivit căreia, considerându-se un imobil nou în raport de cel preluat, nu se poate dispune retrocedarea.
Cel de-al doilea raport de expertiză întocmit în cauză a lămurit în opinia instanţei de fond faptul că imobilul în litigiu nu face parte din excepţia instituită de art. 1 alin. (3) din OUG nr. 34/2000, întrucât adăugirile aduse construcţiei reprezintă mai puţin de 50% din aria desfăşurată actuală, decizie de retrocedare fiind, prin urmare, legală sub acest aspect.
De asemenea, reţine prima instanţă, în motivele actului administrativ contestat se face vorbire de documentaţia în baza căreia acesta a fost emis, în cuprinsul documentaţiei regăsindu-se actul de donaţie autentificat prin procesul verbal al Tribunalului Dolj – secţia III, din 1 iunie 1932, potrivit căruia comitetului cultural al Parohiei Bisericeşti Adormirea Maicii Domnului i-a fost donată o suprafaţă de 560 mp pentru construirea unei săli de lectură; prin urmare, în documentaţie există dovada dreptului de proprietate asupra imobilului retrocedat, lipsa menţionării titlului deţinut în cuprinsul deciziei nu afectează legalitatea acestuia.
Decizia este, de asemenea motivată, se arată în considerentele sentinţei atacate, fiind indicate argumentele retrocedării, regimul juridic al imobilului şi înscrisurile pe care se întemeiază cererea de retrocedare şi, chiar dacă terenul şi construcţia nu sunt descrise în detaliu, există elemente pentru identificarea acestora, respectiv vecinătăţile şi adresa.
Totodată, apreciază instanţa de fond, lipsa evaluării despăgubirilor nu constituie un motiv de nelegalitate al deciziei contestate, cuantumul acestora putând fi determinat în etapa executării actului.
II. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs intervenientul în interes propriu, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac se susţine, în primul rând, că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că adăugările aduse construcţiilor iniţiale nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală deşi s-au făcut dovezi că încăperile 5, 6 , 7, 8, 9, 10, 11 şi 12 au fost construite ulterior preluării clădirii.
De asemenea, precizează că prima expertiză efectuată în cauză de expert P.M.I. reflectă realitatea în sensul că încăperile 6, 7, 8, 9, 10, 11 şi 12 au fost construite ulterior preluării, şi reprezintă peste 50% din clădirea actuală, iar încăperile iniţiale 1, 2, 3 , 4 şi 5, au fost consolidate.
O a doua critică se referă la faptul că în mod eronat s-a apreciat de către prima instanţă că Decizia contestată este motivată deşi în cuprinsul acesteia nu sunt indicate în mod expres bunurile imobile ce urmează a se retroceda.
O a treia critică vizează faptul că nu s-a avut în vedere că bunul imobil restituit este înscris în inventarul bunurilor care aparţin domeniul public al comunei I., conform hotărârii consiliului local I. nr. 6/1999, fiind ulterior atestat ca aparţinând domeniului public al acestei comune prin hotărârea de Guvern publicată în M.Of. al României Partea I, nr. 687 bis.
Intimata-pârâtă, comisia specială de retrocedare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile recurentei şi apreciind ca legală şi temeinică sentinţa recurată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
III. Soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte analizând recursul în raport de criticile formulate, de apărările părţilor, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Prima critică formulată de recurent este nefondată.
Este adevărat că instanţa de fond a reţinut că Decizia contestată, prin care s-a dispus restituirea imobilului în litigiu, este legală întrucât încăperile adăugate, respectiv 5, 6, 7 din schiţa-anexă la raportul de expertiză omologat, întocmit de expert S.G., nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală, astfel că nu se poate considera că acestea reprezintă un imobil nou în raport cu cel preluat.
În motivarea căii de atac, recurentul susţine că ulterior preluării clădirii s-au construit încăperile 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 şi 12, făcând referire la prima expertiză întocmită de expert P.M.I., despre care susţine că reflectă realitatea.
După cum se constată, din ambele expertize, întocmite cu ocazia judecării în fond a cauzei după casare, rezultă că încăperile 6, 7, 8 , 9 , 10, 11 şi 12 menţionate în expertiza şi schiţa anexă întocmite de expert P.M.I. şi care corespund celor identificate în expertiza şi schiţa întocmită de expert S.G. la numerele 5, 6, 7, au fost construite ulterior preluării. De altfel, acest fapt, a fost confirmat şi de recurent, situaţie care rezultă din procesul-verbal din 3 septembrie 2009 încheiat la momentul efectuării expertizei de către expert P.M.I.
Prin urmare, încăperile adăugate sunt cele menţionate la punctele 6, 7, 8, 9, 10, 11 şi 12 din expertiza întocmită de expert P.M.I. şi respectiv, 5, 6, 7 din expertiza întocmită de expert S.G., astfel că nu poate fi reţinută susţinerea recurentului în sensul că şi încăperea cu numărul 5 din prima expertiză a fost adăugată imobilului iniţial, neexistând la dosarul cauzei vreo dovadă în acest sens.
Încăperile adăugate, menţionate în expertiza întocmită de expert P.M.I., au o suprafaţă desfăşurată de 105,08 m.p., ceea ce reprezintă 28,43% din aria desfăşurată actuală a clădirii de 369,55 m.p. stabilită prin această expertiză.
Încăperile adăugate menţionate în expertiza întocmită de expert S.G. au o suprafaţă desfăşurată de 100,6 m.p., ceea ce reprezintă 30,08% din aria desfăşurată actuală a clădirii de 334,4 m.p.
Prin urmare, în oricare din variantele expuse, se reţine că adăugirile aduse construcţiilor nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală a imobilului pentru a se considera un imobil nou în raport cu cel preluat, şi care s-ar încadra în situaţia de excepţie prevăzută în art. 1 alin. (3) din OUG nr. 94/2000, pentru care nu se putea dispune retrocedarea.
În consecinţă, în mod corect instanţa de fond, având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 94/2000, a respins cererea de intervenţie, menţinând ca legală şi temeinică Decizia din 20 decembrie 2006 emisă de comisia specială de retrocedare.
Nu este fondată nici cea de-a doua critică formulată de recurentul-intervenient.
După cum se constată, Decizia contestată a fost motivată, fiind identificat în cuprinsul acesteia în mod concret şi nu generic imobilul retrocedat, inclusiv sub aspectul vecinătăţilor.
Cea de-a treia critică formulată de recurent este, de asemenea, nefondată.
Dispoziţiile art. 1 alin. (7) din OUG nr. 94/2000 prevăd că „în situaţia în care imobilul retrocedat prin Decizia comisiei speciale de retrocedare se află în domeniul public al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, acesta urmează a fi scos din domeniul public, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei comisiei speciale de retrocedare”.
Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că inclusiv bunurile imobile din domeniul public al unei unităţi administrativ teritoriale pot fi retrocedate prin Decizia comisiei speciale de retrocedare.
În raport de aceste dispoziţii, dat fiind faptul că apartenenţa unui imobil la domeniul public nu este un impediment la restituirea acestuia, instanţa de recurs apreciază că includerea în anexa nr. 55, a HG nr. 965/ 2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Dolj, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Dolj, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 687 bis/18.09.2002, la pct. 1.6.2. privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei I., a imobilului „clădire-cămin cultural şi teren aferent” a cărui restituire s-a dispus prin Decizia din 20 decembrie 2006, nu afectează legalitatea deciziei contestate.
Avându-se în vedere considerentele expuse, Înalta Curte reţine că este legală şi temeinică sentinţa recurată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc, civ.
În temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de intervenientul în interes propriu consiliul local al comunei I. împotriva sentinţei nr. 321 din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3222/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3224/2011. Contencios. Pretentii. Recurs → |
|---|
