ICCJ. Decizia nr. 3256/2011. Contencios. Despăgubire. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3256/2011
Dosar nr. 2905/1/2011
Şedinţa publică din 3 iunie 201.
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, revizuienţii G.L. şi G.M. au cerut revizuirea Deciziei nr. 538/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 2038/33/2009 şi să se dispună modificarea în totalitate a deciziei atacate în sensul respingerii recursului formulat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 148 din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, şi menţinerea în întregime a acestei sentinţe, cererea de revizuire fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că prin sentinţa civilă nr. 148 din 30 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. 2038/33/3009, instanţa de fond a admis cererea introductivă de instanţă astfel cum a fost formulată de revizuenţii-reclamanţi G.L. şi G.M. în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi a dispus obligarea pârâtei la transferul despăgubirilor în numerar a sumei de 383.563,97 lei, sumă stabilită prin Decizia nr. 4682 din 23 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data formulării acţiunii, respectiv 19 noiembrie 2009, şi până la plata efectivă a acestei sume.
împotriva sentinţei a declarat recurs intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 538 din 1 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 148 din 30 aprilie 2010 şi, în consecinţă, a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Se apreciază că Decizia instanţei de recurs este netemeinică şi nelegală fiind pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, deoarece:
1.- aprecierile Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care a statuat că, în mod nelegal, instanţa de fond a înlăturat reglementările din Legea nr. 247/2005 şi a HG nr. 128/2008 sunt în contradicţie cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi interpretările date de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului noţiunilor acestuia.
Revizuenţii arată că au atacat, iniţial, refuzul nejustificat de eliberare a titlului de plată şi de a efectua transferul despăgubirilor în numerar în sumă de 383.563,97 lei, ce trebuiau efectuate în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii.
Prin emiterea titlului de despăgubire revizuenţilor li s-a creat convingerea legitimă că cererea de emitere a titlului de plată şi de transfer a despăgubirilor va fi rezolvată într-un termen rezonabil, în acord cu art. 6 din Convenţie şi art. 1 din protocolul 1 adiţional din Convenţie, iar dreptul de creanţă este un bun în sensul art.1 din Protocolul 1.
Chiar dacă dispoziţiile legale aplicabile în speţă prevăd o anume procedură aceasta nu poate să contravină principiului soluţionării unei cereri într-un termen rezonabil iar judecătorul naţional trebuie să aplice prevederile Convenţiei cu prioritate.
2.- Decizia instanţei de recurs nu respectă nici hotărârile Curţii de la Strasbourg care a decis, în mod constant, că procedura prevăzută de legile de retrocedare este o procedură greoaie, care împiedică persoanele îndreptăţite să beneficieze de despăgubiri într-un termen rezonabil.
3.- instanţa de recurs, în pofida reglementărilor comunitare, a dat eficienţă dispoziţiilor art. III din OUG nr. 62/2010 apreciind că în cauză sunt aplicabile prevederile prin care s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani emiterea titlurilor de plată, fără a se ţine seama de faptul că suspendarea procedurii pe o perioadă de 2 ani contravine termenului rezonabil.
Sunt prezentate date statistice din care rezultă că sumele alocate de stat pentru plata despăgubirilor sunt foarte mici în raport de numărul de cereri, iar la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sunt înregistrate 70.000 de cereri.
4.- Decizia este nelegală şi pentru că este în contradicţie cu prevederile comunitare din perspectiva considerentelor care apreciază că prin absenţa disponibilităţilor băneşti s-a impus pârâtei o obligaţie imposibil de efectuat.
Se invocă faptul că statul nu poate avea o situaţie privilegiată în raport cu alţi debitori, iar marja de apreciere a statelor nu poate determina consecinţe incompatibile cu Convenţia.
5.- instanţa de recurs a pronunţat o decizie cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar asupra reglementărilor interne.
Art. 20 din Constituţie prevede că: Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Însă, instanţa de recurs a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor constituţionale şi a principiilor generate de acestea cât şi a prevederilor comunitare.
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.
Cererea de revizuire va fi respinsă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată".
Pentru a fi admisă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, trebuie să fie pronunţată o hotărâre cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar.
Într-adevăr, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne", iar art. 20 alin. (1) din Constituţia României prevede că „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", iar alin. (2) prevede că „dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Revizuenţii au invocat, în susţinerea cererii de revizuire, încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, a art. 1 din Protocol 1 adiţional la Convenţie şi jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg.
În raport de prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, constituie motiv de revizuire a unei hotărâri date de instanţa de contencios administrativ dacă hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiilor prevăzute de art. 148 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie care, se referă atât la prioritatea dreptului comunitar cât şi la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în tratate la care România este parte.
În speţă, se invocă încălcarea unor articole din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ale cărei valori, au fost consacrate în spaţiul comunitar prin art. 6 paragraful (2) al Tratatului privind Uniunea Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar. În urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, art. 6 paragraf 2 şi 3 are următorul conţinut:
„(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii".
Din această perspectivă, cererea de revizuire întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 poate fi analizată şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În motivele de revizuire se fac referiri la „reglementări comunitare" dar acestea nu au fost indicate pentru a verifica eventuala lor încălcare, de aceea vor fi analizate criticile ce se referă la încălcarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi la modul de interpretare al acestor articole în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai ales în cauzele împotriva României şi cu privire la nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea.
Prin hotărârea pronunţată de instanţa de recurs şi atacată cu prezenta cerere de revizuire, s-a respins cererea revizuienţilor de a primi suma de 383.563,97 lei şi dobânda legală pentru că nu era respectată procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 şi HG nr. 1095/2005 şi pentru că ar fi incidente dispoziţiile OUG nr. 62/2010.
În speţă, instanţa trebuie să stabilească dacă prin această soluţie a instanţei de recurs au fost încălcate drepturi prevăzute de Convenţie şi, în ce măsură, această soluţie este compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei.
Pentru că problema este strâns legată de măsurile reparatorii pe care statele le-au adoptat în vederea reparării prejudiciilor create în perioada regimurilor totalitare, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în cauza Broniowschi c/Poloniei, că situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar şi pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri, subliniindu-se că alegerea acestor măsuri poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietăţi sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară, cum pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie.
Însă, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin OUG nr. 81/2007 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului atât în ceea ce priveşte alegerea modalităţii de garantare a drepturilor patrimoniale cât şi asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.
Astfel, Statul Român aflat în situaţia de a reglementa măsuri reparatorii pentru bunurile preluate abuziv de fostul regim comunist a ales între alte modalităţi de despăgubire, pe aceea de a plăti o sumă de maxim 500.000 lei, iar pentru ceea ce depăşeşte această sumă titularul să primească acţiuni la Fondul Proprietatea, situaţie reglementată de art. 181 din Legea nr. 247/2005.
O asemenea măsură nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, pentru că statul a aplicat acelaşi principiu tuturor celor aflaţi în situaţii identice şi s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.
La aprecierea asupra compatibilităţii legislaţiei naţionale cu normele Convenţiei, Înalta Curte are în vedere şi un alt criteriu, propriu jurisprudenţei Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, anume acela al proporţionalităţii măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecţia dreptului individual de proprietate şi exigenţele apărării unor interese generale ( cauza Saggio c/Italie).
Lipsa de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura şi a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual şi interesele generale.
Înalta Curte consideră că în cauză, dreptul de apreciere în adoptarea măsurilor nu este disproporţionat, ţinând seama şi de numărul foarte mare al solicitărilor şi că în măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005 s-ar ajunge la o situaţia de haos economic, mai mult chiar justiţia ar fi o sursă de instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptăţite.
chiar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a luat act de sarcina foarte importantă pe care legislaţia în materia bunurilor imobile naţionalizate o reprezintă pentru bugetul de stat (paragraful 227) şi a fost de acord că plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea reprezenta o măsură susceptibilă de a respecta un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.
Mai mult, a devenit funcţional Fondul „Proprietatea" începând cu 21 ianuarie 2011, mai ales că multe condamnări ale României la CEDO s-au datorat şi constatării că acest fond nu este funcţional, iar lansarea tranzacţiilor este de natură să îndrepte o parte a beneficiarilor „titlurilor de despăgubire" către piaţa bursieră, ceea ce ar uşura presiunea bugetară (cauza Maria Atanasiu, paragraful 228, teza ultimă).
Tot prin raportare la dreptul de apreciere al statului român, precum şi al principiului proporţionalităţii măsurii trebuie considerat că şi adoptarea OUG nr. 62/2010 nu încalcă drepturile prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a prevăzut, în art. III alin. (1) că pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanţei, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În art. III alin. (2) din acelaşi act normativ s-a stabilit că „Pe perioada de suspendare prevăzută la alin. (1), valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea", corespunzător sumei pentru care s-a formulat opţiunea", iar în art. III alin. (3) s-a spus că „Persoanele care, până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, au optat pentru acordarea titlurilor de plată, dar acestea nu au fost emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pot opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de Fondul Proprietatea. Persoanele care nu optează pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" vor primi titluri de plată după expirarea perioadei de suspendare prevăzute la alin. (1), potrivit procedurii stabilite prin titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare".
Toate acestea dovedesc că hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia Europeană şi, prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi de aceea cererea de revizuire va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de G.L. şi G.M. împotriva deciziei nr. 538 din 1 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3253/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3259/2011. Contencios. Conflict de... → |
|---|
