ICCJ. Decizia nr. 3388/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3388/2011
Dosar nr. 167/42/2011
Şedinţa publică din 10 iunie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamantul A.I., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Dâmboviţa, a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 2 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr. 148/2005 aprobate prin HG nr. 1825/2005, raportat la prevederile art. 1 şi art. 6 alin. (1) din OUG nr. 148/2005, arătând că este de notorietate faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin decizii asupra excepţiei de nelegalitate privind art. 2 din HG 1825/2005 devenit art. 3 din HG nr. 1025/2006, în ceea ce priveşte noţiunea de naştere.
Prin sentinţa nr. 90 din 10 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 2 din HG nr. 1825/2005 invocată de reclamantul A.I. în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Prestaţii Sociale Dâmboviţa.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că reclamantul a solicitat anularea deciziei nr. 5757 din 18 octombrie 2006 emisă de D.M.S.S.F. Dâmboviţa privind aprobarea acordării indemnizaţiei pentru creşterea copilului, ocazie cu care a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 2 din HG 1825/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că dispoziţiile art. 2 din HG 1825/ 2005 sunt nelegale, deoarece creează o discriminare nepermisă între copii născuţi şi cei adoptaţi, la acordarea indemnizaţiei de naştere, contravenind astfel şi prevederilor art. 2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Împotriva aceste sentinţe a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale Dâmboviţa, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a învederat instanţei că reclamantul a invocat, în mod eronat, prevederile HG nr. 1825/2005, întrucât la data cererii erau aplicate prevederile HG nr. 1025/2006.
A mai arătat recurenta-pârâtă că în ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de acordare a plăţii retroactive a indemnizaţiei pentru cel de-al doilea copil, HG nr. 1025/2006 prevede că dreptul la indemnizaţia pentru creşterea copilului în cuantumul prevăzut la art. l alin. (1) şi art. 2 din OUG nr. 148/2005, se acordă începând cu data de 18.06.2009, astfel că la această dată dreptul la indemnizaţie pentru creşterea copilului domnului A.I., încetase de la data de 22 iulie 2008.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este fondat, însă, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Procedura de soluţionare a excepţiei de nelegalitate este reglementată prin art. 4 din Legea nr. 554/2004. Astfel, în conformitate cu prevederile alin. (1) al acestui text, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea pe fond a litigiului, va sesiza prin încheierea motivată instanţa de contencios administrativ competentă care, potrivit dispoziţiilor alin. (2); se pronunţa asupra acesteia în şedinţa publică, cu citarea părţilor şi a emitentului actului administrativ.
In cauză, Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea unei decizii, cerere formulată de reclamantul A.I. în contradictoriu cu Agenţia pentru Prestaţii Sociale Dâmboviţa, în cadrul căreia a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 2 HG nr. 1825/2005.
Din actele dosarului rezultă că instanţa de fond a soluţionat excepţia de nelegalitate fără ca emitentul actului să fi fost citat în cauză, respectiv Guvernul României, şi fără ca această cerere să fie comunicată pârâtului împreună cu înscrisurile depuse de reclamantă şi pusă în discuţia părţilor, încălcându-se astfel dispoziţiile procedurale referitoare la citarea tuturor părţilor din proces şi la comunicarea actelor de procedură.
Necesitatea citării emitentului actului rezultă din redactarea art. 85 C. proc. civ., potrivit căruia Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel", în cauză fiind incidente şi dispoziţiile art. 86 C. proc. civ., potrivit cărora „Comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se va face: din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai ailor instanţe în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul. (....)".
Astfel, realizarea citării şi comunicării actelor de procedură conform dispoziţiilor legale reprezintă o dovadă a respectării a două principii fundamentale ale procesului civil: contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
Principiul contradictorialităţii presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.
Pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.
Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părţile să fie informate exact despre existenţa procesului, conţinutul pretenţiilor şi argumentelor părţii adverse, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţă.
În acest sens judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, iar atunci când constată că partea care lipseşte nu a fost legal citată, dispune amânarea judecăţii şi refacerea procedurii de citare.
Nu în ultimul rând, citarea şi comunicarea actelor de procedură sunt foarte importante şi pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi recunoscut de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Neprocedând în acest mod, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să citeze în cauză şi emitentul actului a cărui nelegalitate s-a invocat, respectiv Guvernul României.
In consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Agenţia pentru Prestaţii Sociale Dâmboviţa împotriva sentinţei nr. 90 din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3387/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3398/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
