ICCJ. Decizia nr. 3390/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3390/2011
Dosar nr. 2906/2/2010
Şedinţa publică din 10 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta C.E., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., a solicitat anularea în parte a rezoluţiei din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină şi a art. 1 pct. 11 al hotărârii nr. 564/2008 pentru modificarea şi completarea regulamentului de organizare şi funcţionare a C.S.M. şi, implicit, a art. 1 pct. 3 şi 4 din hotărârea nr. 1314/2008 de modificare a aceluiaşi regulament;
Prin aceeaşi acţiune, reclamanta a solicitat şi suspendarea executării actelor menţionate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamanta C.E. a arătat că a solicitat anularea rezoluţiei din 17 decembrie 2009 a comisiei de disciplină, sub aspectul sesizării secţiei pentru judecători în temeiul art. 36 alin. (1) din regulament, introdus prin art. 1 pct. 11 din hotărârea C.S.M. nr. 564/2008, motivat de faptul că procedura pe care acest articol o instituie nu are bază legală, iar la momentul dispunerii sesizării, executarea art. 1 pct. 11 din hotărârea nr. 564/2008 era suspendată prin sentinţa nr. 1393 din 01 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti.
Referitor la nelegalitatea hotărârii 564/2008, sub aspectul art. 1 pct. 11, şi implicit a hotărârii nr. 1314/2008 sub aspectul art. 1 pct. 3 şi 4, ce a constituit temei de drept al rezoluţiei de sesizare a secţiei pentru judecători din cadrul C.S.M., reclamanta a arătat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de lege pentru existenţa actelor administrative normative, iar, în cauză, intimatul a manifestat exces de putere în adoptarea acestor acte administrative.
Prin întâmpinare, pârâtul C.S.M. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând că rezoluţia a cărei anulare, în parte, se solicită, nu are caracter de act administrativ, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, aceasta neputând fi asimilată actului unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării şi executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Totodată, pârâtul a susţinut ca fiind inadmisibil şi capătul de cerere prin care se solicită anularea art. 1 pct. 11 din hotărârea nr. 564/2008 şi implicit a art. 1 pct. 3 şi 4 din hotărârea nr. 1314/2008 ale Plenului C.S.M. prin care a fost modificat şi completat Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.S.M., aprobat prin hotărârea nr. 326/2005, întrucât reclamanta nu a formulat plângere prealabilă, conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, prin care să solicite revocarea, în tot sau în parte.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 5248 din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte excepţia inadmisibilităţii, doar cu privire la petitele având ca obiect anularea în parte şi suspendarea executării rezoluţiei emise în data de 17 decembrie 2009, respingând aceste petite ca inadmisibile.
Totodată, Curtea de apel a disjuns judecarea restului acţiunii formulate de reclamanta C.E., în contradictoriu cu pârâţii C.S.M. şi Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, privind anularea şi suspendarea executării art. 1 pct. 11 din hotărârea C.S.M. nr. 564/2008 şi art. 1 pct. 3 şi 4 din hotărârea C.S.M. nr. 1314/2008, urmând a se forma dosar separat, cu termen de judecată la data de 11 februarie 2011, cu citarea părţilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia inadmisibilităţii primului petit al acţiunii este întemeiată având în vedere că rezoluţia atacată nu are natura juridică a unui act administrativ în înţelesul Legii nr. 554/2004, în cauză nefiind vorba de un act care să dea naştere, să modifice şi să stingă raporturile juridice între reclamantă şi pârâtul C.S.M., ci reprezintă un act cu caracter preparator, ce se înscrie într-o procedură complexă, fără însă a produce efecte juridice prin el însuşi, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârât pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a petitului având ca obiect anularea art. 1 pct. 11 al hotărârii nr. 564/2008 pentru modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a C.S.M. şi, implicit, a art. 1 pct. 3 şi 4 din hotărârea nr. 1314/2008 de modificare a aceluiaşi regulament, Curtea de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât din actele dosarului rezultă că reclamanta a solicitat revocarea actului, pârâtul C.S.M. exprimându-şi poziţia, în sensul respingerii solicitării, în cuprinsul hotărârii Plenului nr. 587 din 01 iulie 2010.
3. Recursul declarat de C.E.
Împotriva sentinţei Curţii de apel a formulat recurs, în termen legal, reclamanta C.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând, în drept, motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9, precum şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta şi-a structurat criticile formulate în două motive de recurs, după cum urmează:
3.1. Măsura procedurală a disjungerii petitelor privind anularea şi suspendarea unor articole din hotărârea C.S.M. nr. 564/2008 şihotărârea C.S.M. nr. 1314/2008 este nelegală.
În cuprinsul acestui prim motiv recurenta susţine că:
- s-a aplicat greşit art. 165 C. proc. civ.;
- nu i s-a comunicat încheierea de dezbateri;
- nu s-a motivat soluţia disjungerii;
- interdependenţa existentă între capetele de cerere nu permitea disjungerea.
3.2. S-a apreciat nelegal că rezoluţia de clasare din 17 decembrie 2009, sub aspectul sesizării secţiei pentru judecători, nu este act administrativ individual.
Detaliind, recurenta afirmă că „jurisdicţia administrativă specială reglementată prin hotărârea nr. 564/2008 nu poate avea ca obiect decât un act administrativ individual, în speţă, sesizarea comisiei” şi că, dată fiind natura facultativă a acestei jurisdicţii, a optat pentru jurisdicţia administrativă de drept comun.
De asemenea, recurenta consideră că evoluţia legislativă îi confirmă punctul de vedere, invocând în acest sens prevederile Legii nr. 36/2011 privind aprobarea OUG nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 şi Legii nr. 317/2004.
4. Apărările formulate de C.S.M.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul C.S.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, raliindu-se considerentelor primei instanţe.
În esenţă, intimatul arată că dispoziţiile art. 165 C. proc. civ. au fost aplicate din raţiuni de bună administrare a justiţiei, iar recurenta nu a fost vătămată în niciun mod de această soluţie.
Cât priveşte natura juridică a rezoluţiei a cărei anulare s-a solicitat, intimatul a arătat că aceasta nu se circumscrie noţiunii de act administrativ individual, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
În fine, intimatul a mai arătat şi că după epuizarea procedurii instituite de art. 361 şi 362 din regulamentul aprobat prin hotărârea C.S.M. nr. 326/2005 s-a emis hotărârea secţiei pentru judecători din cadrul C.S.M. nr. 458 din 22 aprilie 2010 care a fost atacată de recurentă atât cu contestaţie la Plenul C.S.M., cât şi cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar demersurile sale s-au finalizat cu Decizia nr. 1933 din 31 martie 2011 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, i-a respins recursul ca nefondat.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă C.E. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având petitele indicat la pct. 1.1. din această decizie, respectiv:
a) anularea în parte a rezoluţiei din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină din cadrul C.S.M.;
b) anularea art. 1 pct. 11 al hotărârii C.S.M. nr. 564/2008 şi, corelativ, a art. 1 pct. 3 şi 4 din hotărârea C.S.M. nr. 1314/2008;
c) suspendarea executării actelor administrative atacate.
Prima instanţă, soluţionând excepţiile invocate de C.S.M. prin întâmpinare, care vizau respingerea acţiunii în întregul său ca inadmisibilă, în raport de natura de act premergător a „rezoluţiei”, respectiv pentru neîndeplinirea procedurii prealabile în privinţa cererii de anulare parţială a actelor administrative normative, a ajuns la concluzia că doar prima excepţie este fondată, reţinând, totodată, că reclamanta a făcut dovada respectării dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Soluţia pronunţată de instanţă în privinţa primului capăt de cerere este legală, ea fiind însuşită şi de instanţa de recurs.
Răspunzând în concret criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la măsura disjungerii capetelor de cerere privind anularea parţială a actelor administrative normative şi suspendarea executării acestora.
Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte observă că prima instanţă nu a indicat drept temei al disjungerii restului cauzei prevederile art. 165 C. proc. civ.
Din practicaua încheierii pronunţate în Şedinţa publică din 10 decembrie 2010, rezultă că instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiilor invocate de pârât prin întâmpinare, în lipsa părţilor, în condiţiile în care reclamanta solicitase judecarea cauzei şi în lipsă, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.
Procedând astfel, instanţa a respectat prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care dispun imperativ că „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.
Însă, soluţionând excepţiile invocate, la data de 21 decembrie 2010 (după amânarea consecutivă a pronunţării la 17 decembrie 2010 şi apoi la 21 decembrie 2010) instanţa trebuia să pronunţe o încheiere, iar nu o sentinţă şi să continue judecata în privinţa capetelor de cerere rămase nesoluţionate.
Această eroare de natură procedurală nu este aptă, prin ea însăşi, să atragă casarea potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. condiţionează, în situaţia de faţă, declararea nulităţii actului de procedură de existenţa vătămării.
Or, în această privinţă, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, neregularitatea primei instanţe i-a creat un avantaj recurentei prin faptul că a putut ataca direct cu recurs sentinţa examinată în condiţiile în care dacă excepţiile ar fi fost soluţionate printr-o încheiere interlocutorie, s-ar fi exercitat recursul abia după pronunţarea sentinţei pe fondul cauzei.
De asemenea, prin sentinţa atacată nu s-a întrerupt cursul judecăţii, termenul următor fiind stabilit chiar prin dispozitiv la o dată apropiată.
Cât priveşte necomunicarea încheierii pronunţate în data de 10 decembrie 2010, aceasta nu poate fi invocată ca motiv de nelegalitate a sentinţei, situaţia putând fi remediată prin formularea unei cereri în sensul respectiv. De altfel, prin cererea din data de 25 ianuarie 2011 rezultă că recurenta-reclamantă a solicitat „eliberarea unor copii certificate de pe caietul grefierului de şedinţă cu consemnările efectuate la termenul din 10 decembrie 2010”, neputând invoca necunoaşterea conţinutului încheierii de şedinţă pronunţată la data menţionată.
În fine, existenţa unei „interdependenţe” între capetele de cerere nu împiedică soluţionarea unei excepţii procesuale care atrage rezolvarea parţială a litigiului, aceasta neputând constitui un motiv de încălcare a prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., anterior citate.
1.2. Referitor la natura juridică a rezoluţiei din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină pentru judecători.
Prin rezoluţia din 17 decembrie 2009, dată în Dosarul nr. 402/CDJ/2009 de către Comisia de disciplină s-a dispus:
- clasarea cauzei sub aspectul abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) şi k) din Legea nr. 303/2004, republicată şi modificată, şi
- sesizarea secţiei pentru judecători a C.S.M., în temeiul art. 361 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.S.M., pentru a se aprecia dacă au fost încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor de către recurentă.
Ca urmare, în ansamblul său, rezoluţia din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină pentru judecători este un act juridic complex care, contrar susţinerilor recurentei, nu poate fi atacat global în baza art. 46 alin. (13) din Legea nr. 317/2004, text care vizează strict soluţia de clasare a dosarului.
Nici evoluţia normativă invocată de recurentă nu confirmă justeţea punctului său de vedere pentru că art. 46 alin. (13) din Legea nr. 317/2004 cu modificările aduse prin Legea nr. 36/2011 statuează că:
„Rezoluţia de clasare dispusă în condiţiile alin. (1) sau, după caz, în condiţiile alin. (12) poate fi atacată potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, de persoana indicată la art. 451 alin. (1) şi de persoana vizată”.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că dispoziţiile normative invocate reglementează posibilitatea contestării numai a rezoluţiei de clasare iar nu şi a rezoluţiei de sesizare a secţiei pentru judecători a C.S.M., în temeiul art. 361 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.S.M., cazul în speţă.
Prima instanţă a stabilit în mod corect că actul atacat de recurentă nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin aceea că nu „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, având caracterul unui simplu act preparator. Abia după finalizarea procedurii instituite de art. 361 şi 362 din regulamentul indicat, recurenta-reclamantă poate uza de căile de atac speciale prevăzute de art. 362 alin. (6) şi (7), respectiv contestaţia la Plenul C.S.M. împotriva hotărârii secţiei pentru judecători şi apoi recursul la secţia contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .
Actele premergătoare nu sunt sustrase controlului judiciar, însă voinţa legiuitorului, exprimată în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a fost în sensul verificării legalităţii lor odată cu actul administrativ care finalizează procedura.
Din această perspectivă este nerelevantă distincţia pe care recurenta o operează între actele administrative şi actele administrativ jurisdicţionale, în ambele categorii actul de sesizare, în lipsa unei prevederi exprese, neputând fi considerat act administrativ de sine-stătător.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, prin hotărârea secţiei pentru judecători din cadrul C.S.M. nr. 458 din 22 aprilie 2010 a fost admisă sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători nr. 402/CDJ/2009, (cea analizată în prezenta cauză), constatându-se încălcarea de către recurenta C.E. a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor. De asemenea, prin hotărârea nr. 587 din 01 iulie 2010 Plenul C.S.M. i-a respins contestaţia formulată, iar recursul declarat de C.E. a fost şi el respins prin Decizia nr. 1933 din 31 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Conchizând, Înalta Curte constată că nu au fost decelate motive apte să antreneze modificarea sau casarea hotărârii primei instanţe.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse în decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.E. împotriva sentinţei nr. 5248 din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3389/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3395/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
