ICCJ. Decizia nr. 3501/2011. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3501/2011
Dosar nr. 4005/84/2009
Şedinţa publică din 16 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 350/2010 din 04 octombrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, sesizată prin declinare de competenţă de Tribunalul Cluj, a respins contestaţia formulată de reclamanta SC M.N. SRL Zalău, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, împotriva deciziei nr. 1052 din 09 decembrie 2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 1052 din 09 decembrie 2009, Consiliul Naţional al Audiovizualului a decis sancţionarea SC M.N. SRL cu amendă în cuantum de 10.000 RON, constatând, în urma controlului efectuat, că societatea a încălcat prevederile art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora distribuitorii de servicii pot modifica structura ofertei de servicii de programe retransmise numai cu acordul Consiliului. Astfel, s-a reţinut că societatea a retransmis în „reţeaua de cablu”, în plus faţă de programele din listă, 41 de servicii de programe fără a fi înscrise în oferta de servicii şi fără a solicita acordul Consiliului cu privire la modificarea structurii acesteia, iar programul V., deşi înscris în oferta aprobată de Consiliu, nu era retransmis.
Totodată, în cuprinsul raportului de constatare, s-a menţionat în mod expres că reclamanta nu deţine o reţea de cablu propriu-zisă, ci una de internet, pachetul de programe TV fiind oferit doar la anumite tipuri de abonamente şi fiind accesibil prin intermediul unui cont de utilizator şi a unei parole furnizate de către societate.
Împotriva deciziei de sancţionare, reclamanta a formulat contestaţia ce face obiectul prezentei cauze, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii absolute a deciziei C.N.A. nr. 1052 din 09 decembrie 2009 pentru lipsa competenţei materiale a organului emitent şi, în subsidiar, anularea deciziei nr. 1052 din 09 decembrie 2009 emisă de C.N.A.
Cu privire la excepţia nulităţii absolute a deciziei atacate pentru lipsa competenţei materiale a organului emitent, instanţa a constatat că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Controlul exercitat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a vizat activitatea de retransmitere a programelor de către reclamantă, activitate pe care aceasta o desfăşoară în baza avizului de retransmisie din 29 ianuarie 2009, iar în temeiul prevederilor art. 90 alin. (1) lit. j) şi alin. (2) din Legea audiovizualului, sancţiunea din Decizia atacată a fost aplicată de organul competent, în speţă de C.N.A.
S-a reţinut de către instanţă că Legea audiovizualului îi conferă Consiliului atributul supravegherii respectării, controlul îndeplinirii obligaţiilor şi sancţionarea încălcării prevederilor din domeniul audiovizualului, potrivit dispoziţiilor art. 88 alin. (1) şi că, deşi reclamanta a afirmat că în domeniul internetului, în sens larg, competenţa de reglementare, avizare, autorizare, sancţionare etc., i-ar aparţine Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, niciun distribuitor de servicii nu poate retransmite programe de televiziune folosind ca mijloc de retransmisie internetul, înţeles ca reţea de telecomunicaţii, dacă nu are drept de retransmisie. Or pentru retransmiterea programelor prin reţele de comunicaţii electronice, respectiv prin reţele de telecomunicaţii, persoana interesată trebuie să solicite Consiliului eliberarea avizului de retransmisie, în conformitate cu prevederile deciziei nr. 12/2003, modificată prin Decizia nr. 262/2003.
Având în vedere că Legea audiovizualului instituie, la art. 1 alin. (2), regula potrivit căreia normelor din cuprinsul acesteia le sunt aplicabile definiţiile prevăzute la art. 2 din OG nr. 34/2002 privind accesul la reţelele publice de comunicaţii electronice şi la infrastructura asociată, precum şi interconectarea acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 527/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi faptul că din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că internetul este un subdomeniu al comunicaţiilor electronice, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine că pârâtul nu ar avea competenţa de a emite Decizia de sancţionare a reclamantei, motiv pentru care a respins excepţia invocată ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanta furnizează servicii de programe folosind ca mijloc de retransmisie internetul, ca subdomeniu al comunicaţiilor electronice, ceea ce le permite abonaţilor săi, conectaţi la reţeaua de internet, să acceseze un server pus la dispoziţie de către aceasta, pentru a-i recepţiona programele retransmise şi că nu are nicio importanţă că tipul de serviciu utilizat este bazat pe conexiune internet şi receptabil doar pe calculator.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că orice persoană care pune la dispoziţia publicului o ofertă de servicii de programe prin retransmisie, prin orice mijloace tehnice (inclusiv prin intermediul internetului) pe bază de relaţii contractuale cu radiodifuzorii ori cu alţi distribuitori, are obligaţia de a solicita Consiliului eliberarea avizului de retransmisie în conformitate cu dispoziţiile art. 74 alin. (1) din Legea audiovizualului, făcând astfel dovada că are drept de retransmisie acordat de aceştia.
Având în vedere faptul că în speţă nu a fost contestată împrejurarea retransmiterii unor programe pentru care nu a fost obţinut avizul necesar, contestaţia formulată a fost respinsă, cu luarea în considerare a prevederilor art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.
2. Calea de atac exercitată.
2.1. Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamanta SC M.N. SRL Zalău, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în mod generic dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., ca temei legal al demersului său juridic.
Criticile formulate de societatea comercială recurentă susţin, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză, subsumându-se astfel motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, susţine recurenta, instanţa de fond a respins în mod greşit cererea de audiere ca martor a directorului tehnic al societăţii, care ar fi avut posibilitatea oferirii unor explicaţii necesare înţelegerii aspectelor tehnice ale cauzei.
Mai susţine că instanţa de fond a interpretat în mod eronat noţiunea de „retransmisie” şi de „retransmisie prin cablu”, ignorând că societatea comercială recurentă nu deţine o reţea de cablu pentru televiziune, ci o reţea de internet.
În concluzie, societatea comercială a solicitat admiterea recursului şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa anulării deciziei nr. 1052 din 09 decembrie 2009.
2.2. C.N.A. a depus întâmpinare prin care a combătut criticile recursului, susţinând, în esenţă, că soluţia recurată şi actul administrativ atacat sunt legale şi temeinice.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul este nefondat şi a fost respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Într-adevăr, prin încheierea din 27 septembrie 2010, instanţa de fond a respins proba testimonială solicitată de societatea comercială, apreciind, în mod judicios, că audierea unor martori nu este utilă cauzei, din moment ce problema dedusă judecăţii este aceea a legalităţii deciziei nr. 1052/2009 care va fi analizată în raport cu documentaţia care a stat la baza emiterii sale şi cu dispoziţiile legale incidente, astfel că această critică a recurentei va fi înlăturată.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, aşa cum s-a arătat şi în expunerea rezumativă prezentată la pct. 1, este necontestat că, la data controlului efectuat de inspectorul C.N.A., 01 decembrie 2009, avea un număr de 81 de programe TV, dintre care, pentru 41 de programe nu avea acordul C.N.A., iar dintre cele pentru care deţinea avizul de retransmisie din 27 octombrie 2009, programul TV V. nu se retransmitea.
Aşa cum s-a reţinut şi în conţinutul raportului de constatare încheiat la data de 01 decembrie 2009, nu se contestă că societatea comercială nu deţine o reţea de cablu propriu-zisă de televiziune, ci o reţea de internet, în sensul că pachetul de programe TV este accesibil prin intermediul unui cont de utilizator şi a unei parole.
De asemenea, este necontestat că autoritatea publică competentă – C.N.A., a considerat că fapta constatată de inspectorii săi constituie contravenţia prevăzută la art. 90 alin. (1) lit. j), cu raportare la art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Într-adevăr, potrivit art. 74 alin. (3) din Legea nr. 554/2002 „Distribuitorii de servicii pot modifica structura de ofertă de servicii de programe retransmise numai cu acordul Consiliului”.
În cadrul susţinerilor făcute în faţa instanţei de fond, precum şi în criticile aduse soluţiei recurate, societatea comercială nu a negat că transmitea cele 41 de programe TV peste oferta aprobată, a susţinut, în esenţă, că prin activitatea desfăşurată nu realiza o retransmisie în sensul legii şi că nu deţine o reţea de cablu TV, ci o reţea de internet, astfel că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că sunt incidente dispoziţiile legale aplicate de C.N.A.
Instanţa de recurs reţine că, potrivit avizului de retransmisie din 29 ianuarie 2009, Anexa 1, completată la data de 27 octombrie 2009 cu Anexa 2, societatea comercială recurentă a deţinut calitatea/statutul de distribuitor de servicii în sensul art. 1 pct. 14 din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Or, potrivit acestei norme, „distribuitor de servicii” este orice persoană care constituie şi pune la dispoziţia publicului o ofertă de servicii de programe prin retransmisie, pe bază de relaţii contractuale cu radiodifuzorii ori cu alţi distribuitori.
Operaţiunea de „retransmisie” este definită de lege la art. 1 pct. 10 ca fiind „captarea şi transmiterea simultană a serviciilor media audiovizuale liniare, furnizate de radiodifuzori şi destinate recepţionării de către public, prin orice mijloace tehnice, în integralitatea lor şi fără nicio modificare a conţinutului”.
Deci, din moment ce captarea şi transmiterea serviciilor poate fi făcută „prin orice mijloace tehnice”, susţinerile recurentei, că foloseşte o reţea de internet şi nu o reţea de cablu, nu au consecinţele juridice pretinse de recurentă, ambele reţele reprezentând reţele de comunicaţii electronice în sensul art. 2 lit. a) din OG nr. 34/2002.
În concluzie, rezultă că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, recursul fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M.N. SRL Zalău împotriva sentinţei civile nr. 350 din 04 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3498/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3503/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
