ICCJ. Decizia nr. 3495/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3495/2011
Dosar nr. 996/46/2010
Şedinţa publică din 16 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 245/F-CONT din 3 noiembrie 2010 Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială și de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:
- a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, formulată de pârâtul Guvernul României;
- a respins acţiunea formulată de reclamanţii B.M., B.C.D., B.I., C.A.M., C.I., C.A., A.C., M.F.C., N.M., N.C., O.F., P.C., P.M., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie;
- a respins cererea de intervenţie formulată de C.G., D.G., D.I.C., R.M. şi S.C.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, ridicată de pârâtul Guvernul României, instanța a reținut că în cauză, în pofida susţinerilor pârâtului, a fost efectuată procedura prealabilă obligatorie, prevăzută de lege, aşa cum rezultă din conţinutul actelor depuse la dosar și, prin urmare, a respins excepția ca neîntemeiată.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor de a formula acţiunea, instanţa a apreciat odată cu fondul, în sensul că se impune respingerea acesteia în raport de următoarele considerente:
Instanţa a reţinut că, potrivit art. 2 alin. (2) din OUG nr. 49/1997, modificată şi completată prin OG nr. 55/2003, salariaţii SNP P. SA au dreptul să achiziţioneze acţiuni ale societăţii până la limita de 8% din capitalul social, acelaşi preţ cu cel cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare, iar cota procentuală ce urmează a fi achiziţionată şi momentele la care se va realiza această acţiune, vor fi stabilite prin hotărârea guvernului.
Instanţa a apreciat că reclamanţii au considerat greşit că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, deoarece pe calea contenciosului administrativ nu se poate pretinde autorităţii publice o anumită conduită generală sau adoptarea unui anumit act normativ, pentru că în acest mod ar avea loc o imixtiune nepermisă în activitatea executivului, încălcându-se principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie.
S-a mai reţinut că prin art. 9 alin. (2) din OUG nr. 49/1997, aşa cum a fost modificată şi completată prin OG nr. 55/2003, a fost conferit dreptul discreţionar al guvernului de a decide inclusiv momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către salariaţii SNP P. SA, aşa că, instanţa nu poate dispune executarea unei obligaţii de reglementare subrogându-se în atribuţiile puterii executive, concluzie care se impune şi în raport de dispoziţiile art. 41 din OUG nr. 88/1997, care prevăd că Guvernul asigură înfăptuirea politicii de privatizare, ia măsuri obligatorii pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare şi răspunde în faţa Parlamentului pentru îndeplinirea acestor obligaţii.
În concluzie, faţă de cele arătate, instanţa a respins acţiunea şi cererea de intervenţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii B.M., B.C.D., B.I., C.A.M., C.I., C.A., A.C., M.F.C., N.M., N.C., O.F., P.C., P.M. şi intervenienţii C.G., D.G., D.I.C., R.M. şi S.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., se arată că hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Se arată astfel că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că „deoarece pe calea contenciosului administrativ nu se poate pretinde autorităţii publice o anumită conduită generală sau adoptarea unui anumit act normativ, pentru că în acest mod ar avea loc o imixtiune nepermisă în activitatea executivului, încălcându-se principiul separaţiei și echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie”.
Recurenţii arată că este adevărat că instanţele nu se pot subroga în rolul şi atributele executivului, dar - în măsura în care doar aşa se realizează respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor - pot dispune ca executivul să adopte actele administrative necesare pentru punerea în aplicare a legii.
Mai arată recurenţii că, dacă s-ar accepta motivarea instanţei, conform căreia termenul limită pentru adoptarea hotărârii Guvernului este lăsat la totala şi neverificabila opţiune a Guvernului, aceasta ar însemna ca actele normative să fie lipsite în realitate de eficienţă, ar însemna ca legea să nu se aplice. Or, legea nu poate fi interpretată decât în sensul în care se aplică, iar nu în sensul în care textul este inutil.
Recurenţii arată că a aprecia că instanţa de contencios administrativ nu este competentă să soluţioneze cererea persoanei vătămate într-un drept legitim, de refuzul autorităţii publice, fie el şi Guvernul României, de a duce la îndeplinire o obligaţie ce este stabilită într-un act normativ, nu ar face altceva decât să încalce dispoziţiile prevăzute de art. 21 şi 52 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se subliniază de către recurenţi că motivarea instanţei de fond conduce efectiv la negarea unui drept recunoscut prin lege, drept care ar fi lipsit de substanţă dacă se acceptă ideea termenului sine die pentru adoptarea hotărârii de Guvern, precum şi faptul că hotărârea primei instanţe este nelegală şi pentru că este nefondată aprecierea judecătorului referitoare la dreptul discreţionar al Guvernului de a decide inclusiv momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către salariaţii SNP P. SA, ţinând cont de trecerea unui termen suficient de mare, din anul 2003 şi până în prezent, pentru ca Guvernul României să pună în aplicare actul normativ adoptat de el însuşi în temeiul delegării legislative.
Se mai arată în motivele de recurs faptul că recurenţii nu au solicitat primei instanţe o subrogare în drepturile Guvernului, în atribuţiile acestuia, ci au solicitat instanţei să oblige Guvernul să adopte o hotărâre care să corespundă cerinţelor imperative ale textelor legale ce reglementează privatizarea SNP P. SA, lăsând acestui organ administrativ marja de apreciere asupra conţinutului hotărârii.
Apreciază astfel recurenţii că instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea şi cererea de intervenţie faţă de pârâtele Guvernul României, Ministerul Economiei Comerţului şi Mediului de Afaceri şi Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, deoarece aceşti pârâţi au obligaţii anume stabilite de lege, referitor la cererea reclamanţilor.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că prin art. 5 pct. 2 din OG nr. 55/2003 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a SNP P. SA Bucureşti (…), a fost modificată OUG nr. 49/1997 privind înfiinţarea SNP P. SA, aprobată prin Legea nr. 70/1998, în sensul că art. 9 din Anexa 1 a căpătat următorul cuprins: „Acţiunile societăţii comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va ţine evidenţa acţiunilor şi acţionarilor în Registrul acţionarilor, deschis şi operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariaţii SNP P. SA Bucureşti au dreptul să achiziţioneze acţiuni ale societăţii până la limita de 8% din capitalul social, la acelaşi preţ cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi şi momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului”.
În formularea anterioară, art. 9 – Acţiunile – din Anexa 1 – Statutul SNP P. SA Bucureşti, avea următorul conţinut: „Acţiunile nominative ale societăţii comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Acţiunile vor purta timbrul sec al societăţii comerciale şi semnătura a doi administratori. Societatea comercială va ţine evidenţa acţiunilor într-un registru numerotate, sigilat şi parafat de către preşedintele consiliului de administraţie, registru care se păstrează la sediul acesteia. Persoanele fizice sau juridice, române şi străine, vor putea deţine acţiuni ale SNP P. SA Bucureşti, fără însă a se afecta poziţia statului de acţionar majoritar. Salariaţii SNP P. SA Bucureşti au drept de preemţiune pentru cumpărarea de acţiuni ale societăţii comerciale la valoarea nominală a acestora până la concurenţa limitei de 10% din capitalul social”.
Deci, cu alte cuvinte, prin OG nr. 55/2003, „dreptul de preemţiune la cumpărarea de acţiuni ale societăţii la valoarea nominală a acestora până la concurenţa limitei de 10% din capitalul social” a fost transformat în „dreptul să achiziţioneze acţiuni ale societăţii până la limita de 8% din capitalul social, la acelaşi preţ cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare”.
Dar, în timp ce dreptul salariaţilor reclamanţi a fost consacrat de legiuitor în mod incontestabil, acelaşi legiuitor a înţeles să confere Guvernului un drept de apreciere exclusiv în ceea ce priveşte „cota procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi şi momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia (care) vor fi stabilite prin hotărâre (…)”.
Instanţa de recurs constată că autoritatea recurentă nu se află în situaţia unui refuz nejustificat de emitere a unui act administrativ prin care să organizeze executarea şi să execute în concret dispoziţiile art. 9 din Anexa 1 la OUG nr. 49/1997, aşa cum au fost modificate prin art. 5 pct. 2 din OG nr. 55/2003, ci se află în exercitarea unui drept de apreciere care i-a fost conferit de legiuitor într-o marjă cu limite foarte largi.
În mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că pe calea contenciosului administrativ nu se poate pretinde autorităţii publice o anumită conduită generală sau adoptarea unui anumit act normativ, pentru că în acest mod ar avea loc o imixtiune nepermisă în activitatea executivului, încălcându-se principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi faptul că instanţa nu poate dispune executarea unei obligaţii de reglementare subrogându-se în atribuţiile puterii executive, concluzie care se impune şi în raport de dispoziţiile art. 41 din OUG nr. 88/1997, care prevăd că Guvernul asigură înfăptuirea politicii de privatizare, ia măsuri obligatorii pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare şi răspunde în faţa Parlamentului pentru îndeplinirea acestor obligaţii.
La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine Jurisdicţiei Supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, care este prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O., Decizia din 06 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa unitară anterioară, reprezentată de Decizia nr. 5463 din 02 decembrie 2009, Decizia nr. 2757 din 26 mai 2010 şi Decizia nr. 4635 din 28 octombrie 2010.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.M., B.C.D., B.I., C.A.M., C.I., C.A., A.C., M.F.C., N.M., N.C., O.F., P.C., P.M., C.G., D.G., D.I.C., R.M. şi S.C., împotriva sentinţei civile nr. 245/F-CONT din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială și de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3483/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3497/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
