ICCJ. Decizia nr. 3507/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3507/2011
Dosar nr. 509/39/2010
Şedinţa publică din 16 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 162 din 12 iulie 2010, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A.C., în contradictoriu cu D.G.F.P. Suceava, prin care acesta a solicitat anularea deciziei din 25 mai 2010, prin care autoritatea pârâtă a dispus suspendarea contestaţiei fiscale formulate împotriva deciziei de impunere din 15 martie 2010, privind suma de 509.257 RON, reprezentând 211.710 RON TVA şi majorări de întârziere, precum şi obligarea autorităţii fiscale competente la soluţionarea contestaţiei respective.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia din 25 mai 2010, emisă de D.G.F.P. Suceava, în temeiul art. 209 alin. (1) lit. a), art. 214 şi art. 215 din OG nr. 92/2003, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de A.C. împotriva deciziei de impunere din 15 martie 2010.
S-a mai reţinut că procesul-verbal din 12 martie 2010, încheiat de inspectorii din cadrul autorităţii fiscale, anexă la Decizia de impunere din 15 martie 2010, a fost înaintat organelor de cercetare penală cu adresa din 23 martie 2010, existând indiciile săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată cu privire la contestaţia formulată.
Instanţa de fond a apreciat că apărarea reclamantului, referitoare la faptul că nu s-a început împotriva sa urmărirea penală, nu poate fi primită în condiţiile în care temeiul suspendării, respectiv art. 24 alin. (1) lit. a) din OG nr. 92/2003 nu prevede o atare condiţie pentru luarea măsurii suspendării soluţionării contestaţiei pe cale administrativă.
2. Calea de atac exercitată.
2.1. Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamantul A.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora o hotărâre poate fi recurată dacă a fost pronunţată fără temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, susţine recurentul-reclamant, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal, ignorând cerinţa legală că suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale trebuie făcută prin decizie motivată.
De asemenea, susţine recurentul-reclamant, instanţa de fond a ignorat că organul fiscal nu a indicat care sunt indiciile săvârşirii unei infracţiuni şi nici nu a argumentat care ar fi înrâurirea asupra soluţionării contestaţiei.
În concluzie, recurentul-reclamant a solicitat ca recursul să fie admis, să fie admisă acţiunea şi anulată Decizia din 25 mai 2010, cu consecinţa obligării autorităţii fiscale pârâte să soluţioneze contestaţia fiscală pe care a formulat-o împotriva deciziei de impunere din 15 martie 2010.
2.2. Autoritatea fiscală intimată nu a depus întâmpinare şi nici concluzii scrise.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul este întemeiat şi a fost admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal, organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
În cauză, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, organul de control, cu adresa din 23 martie 2010, a înaintat organelor de constatare penală procesul-verbal de inspecţie fiscală din 12 martie 2010, însă, din conţinutul textului legal citat mai sus, rezultă că, pentru ca organul fiscal competent să dispună suspendarea soluţionării unei contestaţii fiscale, este necesar ca, prin Decizia de suspendare, să motiveze existenţa unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni, precum şi existenţa unei înrâuriri hotărâtoare asupra soluţionării contestaţiei.
Or, în cauză, în considerentele deciziei, organul fiscal s-a limitat să citeze textul legal, fără să numească pretinsa infracţiune săvârşită şi fără să evidenţieze indiciile care există sau presupuşii autori.
De asemenea, în ceea ce priveşte motivarea condiţiei „înrâuririi hotărâtoare”, prevăzută de textul legal citat mai sus, organul fiscal s-a limitat să citeze textul art. 19 alin. (2) C. proc. pen., fără orice argumentare a raţionamentului pe baza căruia a ajuns la concluzia îndeplinirii condiţiei legale.
Procedând în acest mod, organul fiscal a adoptat un act administrativ nemotivat în condiţiile cerute la art. 214 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal, motivarea actului administrativ fiscal fiind o condiţie de legalitate a acestuia, impusă de legiuitor pentru garantarea dreptului la apărare al persoanei vătămate şi pentru a crea posibilitatea pentru instanţele de contencios administrativ şi fiscal să-şi exercite în mod real şi eficient atribuţiile legale de control.
Astfel fiind, soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală şi, la fel, Decizia din 25 mai 2010, urmând ca recursul să fie admis, cu consecinţa desfiinţării sentinţei recurate, admiterea acţiunii şi obligarea autorităţii fiscale să procedeze la soluţionarea contestaţiei fiscale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.C. împotriva sentinţei nr. 162 din 12 iulie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Admite acţiunea şi anulează Decizia din 25 mai 2010.
Obligă autoritatea fiscală să soluţioneze contestaţia formulată de reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3506/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 3511/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
